Unul dintre marile mistere ale vieții este însăși existența noastră pe acest pământ. Venim pe lume și primim un timp pe care nu l-am cerut și nu l-am câștigat, iar atunci când începem să-l conștientizăm, tot ce ne dorim este să îl putem prelungi cât mai mult.
Dar alt mister al vieții noastre este că nu știm „nici ziua, nici ceasul” când el se va termina, exact ca ața de pe mosor. Nu-l putem lungi, dar îl putem umple, iar povestea de mai jos ar trebui să ne dea de gândit tuturor.
Timp de șase ani, Pratik Joshi a trăit singur la Londra. Zi după zi, a muncit neobosit ca inginer software, visând la clipa în care își va revedea soția și cei trei copii, nu pe ecran, ci în brațe. Pratik muncea neobosit pentru viitorul copiilor, pe care nu-i putea săruta pe frunte, la culcare, căci între ei era o distanță de mii de kilometri.
Dincolo, în India, soția lui – Dr. Komi Vyas -, un medic dedicat, încerca din răsputeri să țină familia unită. L-a sprijinit, l-a încurajat și a crescut copiii cu promisiunea că, într-o zi, „tata ne va lua curând cu el, acolo unde e bine”.
Iar ziua aceea a venit. Ieri, 12 iunie 2025.
După cum scrie Valley Times, dr. Komi Vyas a demisionat de la spital cu două zile înainte ca soțul ei să vină în India pentru a-i lua definitiv în UK. A renunțat la tot: la serviciu, la locurile dragi, la locuința în care cei mici au crescut. Poate că au curs lacrimi, dar inimile erau pline de speranță, căci visul se împlinea.
Pe 13 iunie, Pratik, soția lui și cei trei copii au urcat împreună, în sfârșit, la bordul avionul care urma să-i ducă la Londra. Din ultimiul selfie, cei cinci zâmbesc, fericiți, în fața unui nou început. A trimis poza rudelor cu un mesaj simplu: „În sfârșit zburăm acasă!”.
După câteva minute, visul lor s-a sfârșit în tăcere. Fără avertisment, fără un „adio”, fără ca cei 242 de oameni de la bord să înțeleagă măcar ce se întâmplă.
Timpul lor s-a sfârșit în mod abrupt și inexplicabil, lăsând în urmă doar întrebări. Air India 171, una dintre marile tragedii ale aviației.
Concluzia? Ne amăgim prea des cu „am eu timp!”, căci timpul nu e un dat, ci un privilegiu. Trebuie trăit, nu planificat.
Ce putem face noi este doar să-l umplem. Cu sens, cu prezență, momente frumoase, cu un „te iubesc” spus la timp, cu speranță și poftă de viață, dar întotdeauna având în minte un lucru imuabil: „Mâine” e un dar, nu o certitudine!
