Evaluare Națională

Subiectele de la Evaluarea Națională 2022 la Limba și literatura română

Elevii care au susținut, astăzi, Evaluarea Națională 2022 la limba și literatura română au primit varianta 4 a subiectelor elaborate de către Centrul Național de Politici și Evaluare în Educație. Textele suport au fost selectate din „Toate pânzele sus”, de Radu Tudoran și „Frânturi din viața lui Delavrancea”, de Cella Delavrancea. Pe baza acestora au fost câte 9 itemi (cerințe) la primul text și 8 pentru al doilea.

La subiectul al II-lea, elevii au primit următoarea cerință:

Imaginează-ți că tocmai te-ai întors din vacanță. Scrie un text narativ, de minimum 150 de cuvinte, în care să prezinți cea mai frumoasă întâmplare din vacanță, incluzând o secvență descriptivă, de minimum 30 de cuvinte, și o secvență dialogată, de minimum patru replici”.

Baremele de rezolvare și notare vor fi publicate de Ministerul Educației la ora 15:00.

Subiectul I.

Textul 1: „În port, la pupa vasului de pasageri austriac, care tocmai venise din sus, se vedea legat la chei* un barcaz* micuț, încărcat din greu. Cam în partea lui din mijloc, pe o stivă de scânduri, şedea, cu picioarele atârnate în jos, un băieţandru de vreo şaisprezece ani, cu un mintean* negru pe umeri, cu o căciulă de oaie dată pe ceafă, şi cânta încetişor, ca pentru el, dintr-un fluier ciobănesc.
― Cântă de foame! spuse Ieremia. Hai, Mihule, lasă cavalul, că ţi-am adus să mănânci!La aceste vorbe, băiatul ridică ochii spre chei, şi chipul oacheş, bătut de vânt, i se lumină.
― El e băietanul de care ţi-am vorbit, domnule! îl lămuri Ieremia pe Anton Lupan.
Acesta sări pe puntea barcazului şi se apropie de băiat, cu mâna întinsă, prietenos. Atunci văzu că lapicioarele lui stătea cuminte, cu botul pe labe, dar cu ochii vii iscodind în jur, un câine ciobănesc, cu părul negru, plin de praf şi încâlcit, cam slab şi năpădit de ciulini, cu coada jumulită în chip greu de înţeles, care însă, în toată înfăţişarea lui, poate puţin cam jalnică acum, amintea de un nu prea îndepărtat strămoş lup.
Băiatul sări în picioare, sfios şi poate neîncrezător; nu prea era obişnuit, se vede, cu bunătatea semenilor săi. Câinele se ridică şi el, se trase un pas înapoi şi rămase aşa, atent. Privirea lui nu arăta nici teamă, nici prietenie. Lui Anton Lupan i se păru că vede în ea o demnitate la fel de grăitoare ca a unui om, ca a unui om care o are, bineînţeles. În schimb, în ochii băiatului, negri, cu sclipiri albăstrii, cum e uneori cerul în clipa când amurgul s-a stins, dar noaptea încă nu s-a statornicit, deşi zâmbitori, se citea o tristeţe domoală, din cele care, odată ce s-au ivit în priviri, ai zice că niciodată nu mai pot pieri. […] ― Să nu-ţi pară rău că ai venit până aici, îi vorbi blând. O să capeţi cele de cuviinţă pentru osteneala ta.Băiatul făcu o mişcare cu mâna ca şi cum ar fi vrut să arate că nu ţine la niciun fel de răsplată. Văzându-l aşa şi gândindu-se la vârsta lui crudă, Anton Lupan se simţi întristat.
― Câinele-i al tău? îl întrebă.
― E de la stână, răspunse băiatul. S-a luat după mine şi n-a vrut să se ducă înapoi, chiar dacă l-am izgonit. Aşa că umblăm amândoi.
Ar fi vrut să-l întrebe mai multe, dar socoti că băiatului, ca şi câinelui, trebuie să le fie foame, deci lăsă vorbele pentru mai târziu şi deocamdată îi încredinţă pe amândoi lui Ieremia, să-i ospăteze cu cele trimise de Ismail.Între timp, […] descărcatul începu. În afară de cheresteaua de pe punte, în magazia vasului fuseseră înghesuite până sus fel de fel de materiale, în lăzi, în baloturi, în cutii de tablă, în bidoane şi-n saci. Ieremia le cumpărase după listă şi le orânduise sârguincios. Erau cabluri de oţel şi parâme de felurite grosimi, făcute colaci, erau bare de fier, şuruburi, cuie, butoiaşe cu ulei de in, cutii de vopsea, pânză groasă de vele, cu urzeală de cânepă şi bătătura de bumbac și încă multe altele pe care nu le puteai descurca decât dacă aveai lista lor în cap. […] Anton Lupan se ridică:
― N-ai vrea să rămâi cu noi?
― Şi ce să fac, domnule? întrebă băiatul, înviorat.
― Ce-o să facem toţi. Las’ că n-o să fie rău, ai să vezi! Ce zici, te învoieşti?
― Da’ pe Negrilă îl iei?― Fireşte! Altfel nici nu mă gândesc.
Obrazul băiatului se lumină şi tot ceea ce fusese îndoială şi amărăciune pe chipul lui se pierdu învânt. Iar vântul îi purtă îndoiala şi amărăciunea de-a lungul canalului, le flutură peste perdeaua de stuf şi se duse cu ele spre mare, unde le înecă, departe în larg, să li se şteargă urma pe veci.
Cădea amurgul când se apropiau de baraca lor. Anton Lupan mergea în frunte, fluierând, ca un om pe deplin mulţumit. Mihu venea după el, fără să vadă unde pune pasul, cu gura căscată, cu ochii zgâiţi la marea vineţie în lumina amurgului de după echinocțiu. Negrilă se zbenguia pe ţărm, aruncându-se în apă şi tăvălindu-se pe nisip, umplând malul mării de lătrături vesele, ca şi când ar fi simţit că începe altă viaţă şi pentru el, şi pentru stăpână-su.
― Domnule, întrebă Mihu, fără să-şi poată lua ochii de la orizont, toată asta care se vede aici e numai apă?
― Numai apă, Mihule. Şi încă, atât cât vezi tu nu-i poate nici a mia parte din întinderea ei.
― Aoleu, maică! strigă băiatul, înmărmurit.În clipa aceea, în baracă se aprinse o lampă. […] ― Ismaile! strigă Anton Lupan. De azi înainte ai de hrănit două guri mai mult: pe Mihu şi pe Negrilă, îi vezi? Ai grijă să nu ne facem de râs!”

Radu Tudoran, Toate pânzele sus!

Textul 2: ”În anul 1908, locuiam în fața Grădinii Icoanei. Doi salcâmi bătrâni stăteau de strajă la poartă. Aveam o curte mare în spatele casei și o grădină imensă cu boltă de viță, care se întindea de-a lungul străzii, astăzi Dumbrava Roșie. Acolo a fost adusă într-o zi o vacă elvețiană, trimisă în dar de un admirator. Instalarea ei la noi a fost un eveniment. Tata a botezat-o Habelca și o trimitea în fiecare zi la Șosea să pască iarbă. […] Într-un an, tata a adus acasă un căţeluş alb, cu părul scurt şi mătăsos, cu pete rotunde, negre pe tot trupul. I-l dăruise doctorul Schachmann. Era o speţă rară de câine de vânătoare, brac din Dalmaţia, tata i-a pus numele „Şmil”. Acest Şmil devenise celebru. Crescuse mare, cu trup subţire şi lung, şi pricepea toate ca un om. Uneori, când întârzia tata la masă, deschideam uşa şi strigam: „Şmil, du-te de-l caută pe domnul Delavrancea!”. Dintr-o săritură, câinele dispărea ca o săgeată. Cu nasul lui negru şi lucios de prepelicar, îi lua urma şi nu se lăsa până nu-l găsea. Se strecura peste tot: la Parlament, la Teatrul Naţional, unde s-a auzit lătratul lui voios la o repetiţie a piesei Apus de soare, sau la băcănia Ciobanu, pe atunci în dreptul actualului Muzeu Naţional, de unde se întorcea acasă părintele nostru, încărcat cu mezeluri. Băcanul îi spunea: „V-a căutat Şmil”. Şi atunci, tata scurta conversaţia cu prietenii. […] Când avea răgaz, Delavrancea pleca cu vaporul la Constantinopol și la Atena. Se simțea fericit pe mare și furtuna îl însuflețea. Vorbea cu entuziasm de Bosfor, acea alee lichidă care despică Europa de Asia. Admira cupola măreață a Sfintei Sofia, […] chiparoșii pensulați de o mână măiastră pe cerul de peruzea, moscheele cu nostalgicele lor minarete, tăind văzduhul ca niște săgeți împietrite în elanul lor. La restaurant, tatăl meu comanda un prim fel, barbuni, al doilea… barbuni, al treilea… barbuni! Mânca zilnic acel pește cu carnea rumenie și miros puternic iodat, care trăiește mai ales în Bosfor. Îl recunoștea ospătarul și-l botezase „domnul Barbun”.
Când ajungea la Atena, petrecea ore întregi pe Acropole. Cunoștea arta antică în toate nuanțele ei, cugeta, așezat pe treptele Parthenonului, la operele literare nemuritoare, pe care le cunoștea bine. Nu-și stăpânea lacrimile de emoție în fața mândrelor coloane de marmură, înălțate pe orizontul marin, zvelte și robuste.
Întors în România, se aşeza iar la lucru […] şi, scriind, asculta studiul meu de pian, pentru că i se părea că-i întăreşte ritmul ideilor. Întrerupea lucrul ca să se joace cu pisica tolănită pe masa lui sau venea în salon […] şi-mi făcea câte o observaţie, întotdeauna întemeiată”.

Cella Delavrancea, „Frânturi din viața lui Delavrancea

A. 1. Notează, din textul 1, denumirea a două obiecte din magazia vasului.

Cosmin Șontică

Spune-mi despre ce crezi că ar mai trebui să scriu aici! 0725.225.335 | [email protected]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.