Despre prietenie, de Khalil Gibran

„Prietenul – este răspunsul dat nevoilor voastre.
El este ogorul pe care îl semănați cu dragoste și îl secerați din recunoștință,
El este căminul și masa voastră,
Fiindcă la el veniți, asemenea flămânzilor, căutându-l pentru oaza de liniște.

Când prietenul își descoperă gândul, nu vă înclinați spre „nu”-ul sinelui vostru, nici nu-i refuzați acel „da” așteptat,
Iar când este închis în el, inima voastră nu încetează a-i asculta inima;
Pentru că în prietenie, toate gândurile, toate dorințele, toate așteptările se nasc în tăcere și se împart într-o bucurie mută.
Nu vă întristați când vă despărțiți de prietenul vostru;
Fiindcă tot ceea ce prețuiți cel mai mult la el, vă poate fi mai limpede în absența-i, precum pentru alpinist muntele apare mai deslușit văzut din depărtarea câmpiei;
Și nu aflați alt țel în prietenie decât adâncirea în spirit.
Pentru că dragostea care caută altceva decât revelația propriului mister, nu mai e dragoste, ci-i ca o plasă în care, aruncată fiind, cade doar ceea ce-i de prisos.

Tot ce aveți mai bun în voi înșivă pentru prietenul vostru să fie;
Dacă el trebuie să cunoască refluxul mareei voastre, atunci să cunoască și fluxul;
Și la ce-i bun prietenul dacă îl căutați doar spre pierdere de vreme?
Căutați-l întotdeauna pentru a vă trăi cu adevărat clipele,
Fiindcă-i rostul lui să vă umple nevoile, dar nu și vidul din voi,
Și în desfătarea prieteniei, domnească râsul și bucuriile împărtășite.
Pentru că în roua măruntelor lucruri inima își află dimineața și prospețimea.”