Textul narativ. Trăsături. Tehnici narative

Epicul este arta narațiunii. Subtilul talent de a recompune, din frânturi de viață, cu înţelepciune şi cuvinte atent alese, întâmplări care au marcat destinele atâtor personaje. Așa se întâmplă în cărți.

Așadar, epicul reprezintă arta de a povesti. Sunt convins că fiecare dintre voi a fost pus, la un moment dat, în situația de a povesti ceva. Ați fost cu părinții în vacanță, v-ați întors de la un schimb de experiență, ați văzut un film de acțiune, ați fost martorii unei întâmplări palpitante și a trebuit să povestiți totul unui prieten.

Uite, să zicem că tocmai ați văzut „Fast & Furios” în premieră, iar un prieten care nu a putut ajunge vă roagă să-i povestiți acțiunea. Cum procedați? Natural, cum simțiți în acel moment, urmând firul întâmplărilor petrecute.

Frate, la început, totul e calm, Don și Letty au o viață tihnită și se bucur de asta, dar bineînțeles că nu va ține mult. Echipa se reunește din nou, pentru a opri un complot pus la cale un criminal periculos. De la Londra, ei pleacă la Tokio, iar totul…”

Asta e, de fapt, narațiunea.

În teorie însă, lucrurile sunt un pic mai complicate, dar nu imposibil de înțeles sau de aplicat. De exemplu, textul narativ este

Imaginați-vă textul narativ ca pe un film povestit. De fapt, multe dintre filme au ca punct de plecare tot niște „povești”, devenite apoi scenarii și interpretate de actori.

Care sunt trăsăturile textului literar?

1. Acţiunea se organizează într-o succesiune de întâmplări ce formează subiectul operei; Din clasele mici, ne amintim că acesta poate fi segmentat în momente ale subiectului. De exemplu, subiectul basmului „Prâslea cel voinic și merele de aur”, care este prin excelență un text narativ, ar putea fi împărțit astfel:

a. Expoziţiunea sau situaţia iniţială, în cadrul căreia se precizează timpul și locul desfășurării acțiunii și se introduc personajele; Acțiunea are loc într-un timp fabulos, mitic (illo tempore), la curtea unui împărat care avea trei feciori. Împăratul avea în grădină un măr care făcea mere de aur, dar niciodată nu reușise să guste din ele;

b. Intriga sau cauza care declanşează acţiunea: Împăratul îi aduce pe cei mai viteji oameni din împărăție să păzească pomul. Cum nimeni nu reușește, nici măcar fiul cel mare și cel mijlociu, împăratul hotărăște să taie mărul.

c. Desfăşurarea acţiunii, adică partea cea mai amplă a textului: Prâslea cere să fie lăsat să își încerce și el norocul, reușește să-l rănească pe hoț, pornește în căutarea lui, le salvează pe fetele de împărat, învingându-i pe zmei.

d. Punctul culminant sau momentul de maximă tensiune al acțiunii. De obicei, eroul este supus acum unei probe aparent de netrecut. Dacă am asocia punctul culminant cu un moment din film, probabil că ar fi acela în care eroul e la un pas să piară, iar voi stați cu sufletul la gură, trăind efectiv momentul: În basm, Prâslea este părăsit de frații săi, dar reușește să se întoarcă pe târâmul oamenilor cu ajutorul zgripsoroaicei…

e. Deznodământul sau situaţia finală: Ajuns la curtea tatălui său, Prâslea se căsătorește cu fata cea mică a împăratului, iar frații își primesc pedeapsa pentru relele săvârșite.

2. Acţiunea poate fi relatată cronologic, prin înlănţuire şi alternanţă, sau cu întoarceri în timp şi rememorări, prin inserţie;

3. Acțiunea este plasată într-un context spaţio-temporal; de aici prezenţa unor indici spaţiali şi temporali (adverbe şi locuţiuni adverbiale de loc şi de timp, substantive care exprimă circumstanţe temporale sau spaţiale, nume de locuri, etc.);

4. Acţiunea este pusă în mişcare de un conflict, care reprezintă o ciocnire de interese, valori, atitudini între personaje (conflict exterior) sau în sufletul unui personaj (conflict interior);

5. Într-un text narativ sunt recognoscibile instanțele comunicării narative:

a. Autorul – persoana reală care imaginează și scrie opera;

b. Naratorul – o convenţie textuală, vocea care relatează întâmplări, fie la persoana a III – a (narator obiectiv, impersonal, omniscient), fie la persoana I (narator subiectiv, implicat ca personaj sau ca martor)

c. Personajele – existenţe fictive, create după modelul realităţii sau plăsmuite în fantezia scriitorului; personajele participă la acţiune în diferite grade (principale, secundare, episodice, figurante) şi sunt individuale sau colective; după natura faptelor săvârşite, pot fi pozitive sau negative;

6. Modul de expunere dominant este naraţiunea, dar în mod obişnuit ea se împleteşte cu descrierea, dialogul şi monologul;

7. Sunt recognoscibile mărcile lingvistice specifice narațiunii: reperele spațio-temporale și timpurile verbale ce semnalează relația cronologică dintre diversele momente ale acțiunii.

8. Atitudinea naratorului față de acțiune și față de personaje poate fi:

• detașată, prezentând punctul de vedere al unui observator neimplicat în acțiune;
• marcată afectiv prin faptul că naratorul este și personaj, fiind astfel implicat în acțiune;
• marcată afectiv prin simpatia/antipatia cu care sunt prezentate anumite personaje.

• Cum povestim?

Într-un text literar, naratorul ar putea să ne povestească întâmplările așa cum le-a ținut el minte, la întâmplare, fără să fie atent la ordinea desfășurării lor. Dar atunci n-am mai înțelege mare lucru din textul lui, nu-i așa?

De aceea, arta narațiunii are la bază câteva tehnici menite să-i dea textului fluență și coerență. Secvențele trebuie legate între ele cumva, pentru ca faptele să „se lege”, să aibă sens. Pentru asta este nevoie de înlănțuire.

De asemenea, este nevoie de un procedeu atunci când naratorul vrea să ne povestească două lucruri diferite, petrecute în același timp. De exemplu, în textul „Cum e lumea” de Veronica Niculescu, naratorul ne povestește, inițial, aventura puiului de urs, după care o introduce în poveste pe Mara Dumitrescu, aparent fără nicio legătură. Apoi, atenția este mutată din nou, de pe Mara Dumitrescu pe Bianca și pe aventura ei urbană. Această schimbare permanentă a firelor narative, exact cum se schimbă decorul de la teatru după fiecare coborâre a cortinei, se numește alternanță.

Mai jos aveți definițiile celor două procedee narative:

Uneori, naratorul întrerupe un fir narativ pentru a introduce un fir narativ nou, cu ajutorul sintagmei „cam în același timp”.