„Fahrenheit 451” de Ray Bradbury – rezumat

„Fahrenheit 451” de Ray Bradbury este o capodoperă a literaturii science-fiction, o poveste tulburătoare despre o societate ale cărei valori au fost răsturnate, în care statul legiferează arderea cărților cu scopul de a-i menține pe oameni într-o stare de ignoranță și conformism. Publicată în anul 1953, cartea i-a cucerit rapid pe cititori, prin stilul narativ vibrant și prin capacitatea de a creiona o lume apocaliptică, distopică.

• Utopie – distopie. Precizări necesare.

De-a lungul timpului, am constatat că mulți dintre elevii de gimnaziu fie nu înțeleg semnificațiile termenilor „utopie” și „distopie”, fie le înțeleg, dar le confundă frecvent. De aceea, îngăduiți-mi să lămuresc, pe scurt, cele două noțiuni.

În sens larg, utopia se referă la tentativa umană de a crea o societate perfectă, ale cărei coordonate sunt fericirea, armonia, echitatea și prosperitatea tuturor membrilor ei. De aceea, nu de puține ori, termenul „utopie” este utilizat cu sens ușor peiorativ, simbolizând o idee prea optimistă, prea avansată sau lipsită de realism.

Romanele utopice prezintă societăți evoluate sau chiar perfecte, în care cuvintele de ordine sunt egalitatea și uniformitatea. Unul dintre cele mai cunoscute romane utopice din literatura universală se intitulează chiar „Utopia” și este scris de Thomas Morus în anul 1516.

Lucrarea are ca subiect o societate evoluată, organizată într-o republică (lat. Utopiensium Republica), pe insula fictivă Utopia. Viața utopienilor este regulată în detaliu. Obiceiurile lor și organizarea economică impun egalitatea și uniformitatea. Filosofia, justiția, politica externă, și religia utopienilor sunt contrastate cu cele ale națiunilor europene.” – wikipedia.com

• Utopie – armonie; Distopie – haos.

La polul opus se situează „distopia”, care nu este altceva decât antiteza unei societăți utopice. În literatură, distopiile prezintă societăți ale viitorului, caracterizate prin prezența uneia din formele de guvernare autoritariste sau totalitare. Coordonatele acestui tip de societate sunt opresiunea și controlul social.

Capodopere ale genului sunt considerate romanele „1984” de George Orwell și „Fahrenheit 451” de Ray Bradbury, despre care vom și vorbi în materialul următor.

• „Fahrenheit 451” de Ray Bradbury, rezumat și explicat.

Partea întâi.

Romanul debutează ex abrupto cu o replică definitorie pentru personajul principal: „Era o plăcere să dea foc”.  Așa aflăm că eroul este un bărbat în vârstă de 30 de ani, pe nume Guy Montag, pompier în cadrul unității orașului, dar nu unul obișnuit, care luptă cu incendiile, ci unul care… le provoacă.

Este și o primă ocazie să ne punem un semn de întrebare: de ce ar vrea un pompier să provoace incendii, când sarcina lui este să le stingă? Simplu: pentru că ne aflăm în fața unei distopii, a unei societăți cu susul în jos, în care toate valorile au fost inversate.

Acțiunea romanului este plasată într-un viitor nedeterminat, într-un oraș de pe continentul nord-american. Totul începe într-o noapte, când, purtând pe cap o cască numerotată simbolic „451” (ce reprezintă ea veți afla pe parcurs – n. red.), Guy este gata să pună foc unei case. Ochii îi lucesc deja la gândul că numeroase cărți aflate înăuntru vor muri, zburând cuprinse de flăcări pe verandă sau pe pajiștea din fața casei, cu paginile „fâlfâind ca niște aripi de porumbel”.

Cu un rânjet înfricoșător înghețat pe chip, Guy se întoarce la unitatea de pompieri mulțumit că și-a făcut datoria. De aici, pornește spre casă pe străzile întunecate ale orașului.

La un moment dat, pe o alee scăldată în razele lunii, Guy Montag o întâlnește pe Clarisse McClellan, o tânără excentrică, în vârstă de 17 ani, care exercită asupra lui o fascinație aparte. Tenul său delicat, de culoarea laptelui, rochia „albă și foșnitoare”, ochii întunecați și curioși, dar mai ales atitudinea jovială a fetei o fac să pară venită din altă lume și nu întâmplător fata se autodefinește drept „nebună”.

Discuția dintre cei doi vine explice contextul social în care se vor derula întâmplările. Așa aflăm că trăim într-o societate în care este interzis să citești cărți, iar pompierii au misiunea de a le incendia. Întrebarea Clarissei  – „E adevărat că, în urmă cu mulți ani, pompierii stingeau focurile în loc să le aprindă? – fixează coordonatele distopice ale acestei lumi, care a adus cu sine răsturnarea valorilor și inversarea pozițiilor: cărțile, până nu de mult considerate cărămizi ale civilizației, au ajuns acum obiecte periculoase, vrednice de dispreț, iar pompierii nu mai au menirea firească de a stinge incendiile, ci de a le porni.

Omenirea își duce viața într-o goană amețitoare, așa încât indivizii au uitat să se bucure de frumusețea care îi înconjoară. Haosul s-a strecurat în viața lor subtil ca un fir de păianjen: la început, mașinile au început să circule cu viteză tot mai mare pe bulevarde, iar la un moment dat a fost nevoie ca panourile publicitare să fie lungite, pentru ca reclamele să poată fi citite. Din goana mașinii, casele se văd ca o ceață albă, iar „o ceață maronie înseamnă vite”.

Ceea ce părea cândva normal – de pildă, șofatul în siguranță, cu viteză redusă – este considerat astăzi o infracțiune: „Unchiul meu a mers odată pe șoseaua aceasta cu viteză mică. Cu șaizeci la oră, și l-au trimis la închisoare două zile.”, mărturisește Clarisse.

Prezentată antitetic în raport cu celelalte personaje ale cărții, Clarisse McClellan este întruchiparea normalității care pare să fi dispărut cu totul din această lume. Poate acesta este și motivul pentru care tânăra nu va supraviețui mult timp acestei societăți ostile.

După despărțirea de Clarisse, Guy Montag ajunge acasă, unde își găsește soția zăcând inconștientă pe pat. Într-o atmosferă infernală, amplificată de bombardierele ce roiesc pe cer și de bezna încăperii, bărbatul descoperă că soția lui a înghițit un flacon cu somnifere. Apelează Spitalul de Urgență, care trimite imediat doi tehnicieni.

La capătul unei operațiuni bizare, care presupune înfigerea unui aparat în stomacul victimei și aspirarea unei substanțe verzui, cei doi reușesc să îi salveze viața femeii. Guy constată că niciunul dintre aceștia nu este medic, iar asta se explică prin faptul că numărul cazurilor de tentative de suicid a explodat în ultima vreme: „Avem nouă sau zece cazuri în fiecare noapte. De câțiva ani încoace au devenit atât de frecvente, încât au fost create aceste noi aparate.”, îi explică unul dintre tehnicieni, în timp ce pufăie dintr-o țigară.

De vină pentru aceste incidente este angoasa care a spus stăpânire pe întreaga lume. Oamenii nici nu mai pot să moară, iar când sunt readuși la viață o iau de la capăt, atrași irezistibil în aceeași spirală a monotoniei. Mildred se trezește înfometată, fără a-și aminti prin ce a trecut cu o seară înainte, iar dialogul cu soțul ei dezvăluie o relație glacială, formală.

Cititorul află astfel că Mildred își duce zilele între zidurile locuinței, captivă în fața pereților-ecran. Un nou steguleț roșu care ne arată că ne aflăm în prezența unei veritabile distopii. Fericirea femeii se rezumă doar la petrecerea timpului în fața acestor pereți, care difuzează permanent show-uri zgomotoase. Țelul ei este achiziționarea celui de-al patrulea perete-ecran, care costă cam cât o treime din leafa pe un an a soțului ei.

Pornind către serviciu, Guy o întâlnește din nou pe Clarisse, fata căreia îi place să se plimbe prin ploaie, să gândească și să fie liberă. Curând, aceste preocupări vor face din ea o țintă: „Psihiatrul vrea să știe de ce ies să mă plimb prin pădure, de ce mă uit la păsări și de ce prind fluturi.”, mărturisește Clarisse.

Ajuns la serviciu, Guy îl zărește pe „Dulăul Mecanic”, un fel de „fiară moartă și totuși vie”, capabilă să ucidă cu acul său lung de zece centimetri orice vietate. Îngrijorat de prezența sa în încăpere, Guy îi împărtășește asta căpitanului Beatty, care îl liniștește spunându-i că Dulăul este controlat de un computer, așa că nu poate fi vorba despre simpatie sau antipatie: „Pur și simplu funcționează”.

O nouă întâlnire cu tânăra Clarisse îi sădește lui Guy sămânța îndoielii. Fata îi vorbește despre necesitatea socializării, despre interacțiunea dintre oameni și despre violența care a pus stăpânire pe orașe. Tânărul pompier nu știe că va fi ultima dată când o va vedea pe Clarisse, această exponentă a unei lumi de mult apuse.

Treptat, Guy Montag începe să își pună întrebări referitoare la justificarea acțiunilor sale ca pompier. Amintindu-și de ultima casă pe care a incendiat-o, îl întreabă pe căpitanul Beatty despre soarta proprietarului său, iar astfel află că acesta a fost închis „la balamuc”, deși nu era nebun.

O nouă misiune de incendiere îi va pune conștiința lui Guy în fața unui mic exercițiu. Chemați să ardă casa doamnei Blake, pe motiv că deținea cărți înăuntru, Guy fură o carte și o ascunde la piept. Femeia preferă să moară odată cu volumele ei în incendiul devastator, în timp ce pompierii privesc satisfăcuți din fruntea marii Salamandre, autospeciala de temut din dotarea unității.

Întors acasă după o zi istovitoare, Guy se simte străin în propria locuință și o găsește pe soția lui foarte distantă: „Dintr-odată, o simți atât de străină, încât nu-i venea să creadă că o cunoștea”. În această societate dezumanizată, oamenii ajung să își fie unii altora indiferenți, așa încât, dacă i-ar fi murit soția, Guy nu ar fi putut plânge, deoarece ar fi murit „o persoană de pe stradă, o fotografie din ziar”.

Relațiile sociale mor și ele, iar atmosfera este una de apăsare și de spleen. Muzica asurzitoare din pereții-ecran, culorile țipătoare, incendiile, interdicțiile, societatea care te încorsetează creionează imaginea unei lumi ca o uriașă centrifugă din care nu mai poți ieși. Înainte, oamenii aveau verande pe care își petreceau timpul vorbind, așa că s-a renunțat la verande.

În puținele momente petrecute împreună, Mildred fie este captivă între pereții-ecran, fie conduce mașina cu viteză, în timp ce în urechi are îndesate bine „insecte muzicale”, prefigurarea AirPodsurilor de astăzi.

Deși publicat acum mai bine de șaptezeci de ani, romanul descrie magistral dependența de gadgeturi care a ajuns să pună stăpânire pe noi abia astăzi. Tehnologia ia locul relațiilor sociale, iar la un moment dat ajung să facă parte din ființa omului, ca niște plămâni artificiali care îl țin în viață. Într-o zi, când Guy se simte rău și o roagă pe soție să închidă televizorul, femeia refuză și îi răspunde nepăsătoare: „E familia mea”.

Tot atunci află că tânăra Clarisse a murit călcată de mașină, în urmă cu patru zile, iar familia ei s-a mutat din cartier.

Oroarea arderii unei femei împreună cu cărțile ei nu trezește nicio emoție din partea lui Mildred. Mai mult decât atât, ea o consideră vinovată tot pe victimă, căci „n-ar fi trebuit să țină cărțile. A fost vina ei, era cazul să se gândească la asta”.

Îndoiala lui Montag crește gradat, iar ultimele întâmplări îi urzesc ideea că el nu a ajuns pompier din pasiune, ci în virtutea unei tradiții familiale sau poate a fatalității: „Am avut oare de ales?”. Mildred îi recomandă să revină însă cu picioarele pe pământ, dar nici măcar nu bănuiește că soțul ei tocmai a pornit pe un drum fără întoarcere: sub pernă avea ascunsă bine O CARTE.

Din senin, la ușa lor își face apariția căpitanul Beatty, care pare să-i fi citit gândurile lui Guy. Pentru a-l readuce pe drumul drept, el îi vorbește despre istoria pompierilor, realizând totodată o radiografie exactă a societății secolului trecut. Din aproape în aproape, el îl face pe Guy să înțeleagă necesitatea unei vieți puse pe „modul automat”, în care mintea se hrănește tot mai puțin și în care totul este lăsat în seama tehnologiei.

Cu această ocazie, Ray Bradbury dovedește o formidabilă capacitate de anticipare, iar unele elemente te fac să crezi că autorul nu a văzut doar secolul XX, ci și pe cel de-al XXI-lea: „Engleza și ortografia au ajuns treptat să fie neglijate și, în final, ignorate cu desăvârșire”. În aceste condiții, nu este de mirare că un cuvânt precum „intelectual” a devenit o insultă, „după cum și merită” (căpitanul Beatty).

Principiul de bază este uniformizarea: „Toți trebuie să fim la fel. Nu născuți liberi și egali, cum spune Constituția, ci făcuți să fim egali”, chiar dacă asta ar însemna eliminarea unor drepturi.

Dacă intelectualul este o persona non grata, cartea devine o armă încărcată, în vreme ce oamenii care cutează să gândească sunt considerați „bombe cu explozie întârziată”. Această replică a lui Beatty pune într-o lumină nouă moartea în circumstanțe misterioase a tinerei Clarisse McClellan: „Aveam un dosar despre familia ei”.

Societatea autoritaristă se teme că oamenii ar putea deveni puternici: „Dă-i omului câteva versuri și-și va închipui că el e Domn peste întreaga Creație”, mai spune căpitanul Beatty.

Viața se simplifică, iar evenimentele majore din viața omului se consumă în doar câteva clipe. De pildă, moartea cuiva drag ar putea fi dată uitării în numai zece minute: „La cinci minute după deces, omul se află în drum spre Big Flue, crematoriile deservite de elicoptere de pe tot cuprinsul țării. La zece minute după moarte, din om nu mai rămâne decât o grămăjoară de cenușă”.

Căpitanul Beatty ține o adevărată prelegere în casa lui Guy Montag, întemeindu-și concepțiile pe un adevăr de necontestat: „Cărțile nu spun nimic!”. Guy nu pare mișcat de această tiradă și îi spune superiorului său că ar putea merge până într-acolo încât să renunțe la slujbă.

În acest moment, Guy este deplin conștient de starea în care se află și este hotărât să acționeze. Nu știe ce va face – ar putea chiar să citească diferite cărți, chiar dacă Mildred îl previne că ar putea ajunge la închisoare. Îngrijorarea femeii se transformă în disperare în momentul în care Guy îi arată, în instalația de aer condiționat, mai multe cărți pe care le-a ascuns în ultimul an.

El îi spune soției că lectura cărților ar putea explica situația tragică în care a ajuns societatea. Trezirea la realitate este marcată, la nivel lexical, prin cuvinte care apar acum pentru întâia dată în carte: „iubim”, „trezim”. Terifiată, Mildred nu pare prea încântată să ia parte la conspirație.

Tensiunea crește în momentul în care difuzorul de la ușă semnalează prezența cuiva: „Doamna Montag, doamna Montag, e cineva la ușă”. După un timp, cei aud pași depărtându-se pe alee și își vin în fire. Pericolul însă nu a trecut.

Partea a doua a cărții, intitulată „Sita și nisipul”, debutează cu prezentarea celor doi soți, citind întreaga după-amiază din cărțile ascunse. Guy vorbește despre pericolul iminent al unui nou război, în timp ce bombardierele spintecă cerul. El conștientizează că societatea trăiește fără a ști tot adevărul și speră că acele cărți să îi tragă „măcar aproape jumătate afară din cavernă”. Din nou, cartea este privită ca obiect salvator.

Lectura, acest obicei cu desăvârșire interzis, îi amintește de întâlnirile ciudate cu bătrânul în costum negru din parc. De fiecare dată, acesta părea că ascunde ceva sub poala hainei, iar atitudinea sa trăda o anumită teamă. Era, desigur, obiectul interzis: o carte.

Bătrânul îi dezvăluie lui Guy că fusese profesor de engleză, dar își pierduse slujba în urmă cu patruzeci de ani, atunci când colegiul său se închisese „din lipsă de studenți și de fonduri”. La una dintre întâlniri, profesorul Faber îi dăduse lui Guy un bilețel conținând adresa lui, iar bărbatul decide să îl sune. Din discuția purtată la telefon, Guy află că ar putea fi deținătorul ultimei Biblii din acea parte a lumii, lucru care o înfioară și mai mult pe soția lui: „Comandantul Beatty știe că o ai, adevărat?(…) Ai să abați nenorocirea asupra noastră!”.

Dezamăgit de atitudinea soției, Guy pleacă de acasă și străbate cu metroul subteranele lipsite de viață ale orașului, într-o călătorie exasperantă până la casa singurului său confident, Faber. De altfel, bătrânul profesor este cel care îl ajută pe Guy să sesizeze aspectul profund al cărților. Încă o dată se accentuează ideea că anularea tuturor reperelor culturale îl pune pe individ în postura de a nu înțelege ce citește. Fără a se putea sprijini pe o cultură deja existentă, noile lecturi par texte codificate, fără posibilitatea de a realiza minime asocieri.

Cartea, care în societatea viitorului pare a-și trăi ultimele zile, se bucură de o amplă descriere din partea lui Faber. Potrivit acestuia, o carte bună „are pori. Are trăsături. Poate sta sub microscop. Sub lentila ei vei descoperi o bogăție infinită de viață în continuă mișcare.”. (…) „Magia constă numai în ceea ce spun cărțile, în felul în care ele însăilează petice de univers într-un vestmânt.”.

Intervenția lui Faber conține numeroase pasaje ce se constituie în tot atâtea pledoarii pentru importanța cărții: „Cei mai mulți dintre noi nu putem hoinări pretutindeni, nu putem discuta cu toată lumea, nu putem cunoaște toate orașele de pe glob, nu avem atâta timp, atâția bani și nici atâția prieteni. Lucrurile pe care le cauți tu, Montag, se află în lume, dar singura modalitate ca un om de condiție medie să ajungă vreodată să cunoască nouăzeci și cinci la sută din aceste lucruri este cartea.”

Faber este unul dintre puținii exponenți ai vechii societăți care prețuia lectura și care știa să se raporteze la adevăratele valori. Sufrageria lui are patru ziduri tencuite, în timp ce majoritatea oamenilor trăiesc în camere acoperite cu pereți-ecran. Atunci când merge cu metroul, folosește dopuri de urechi din cauciuc, împotriva zgomotului și a reclamelor care se repetă obsesiv: „Denham, Denham, Pasta de dinți Denham, Detergentul Denham…”.

Istoria este pusă pe pauză, iar cuvântul de ordine este teama. În acest context dificil, Guy și Faber ticluiesc un plan de revenire la normalitate, iar primul pas îl reprezintă incendierea tuturor unităților de pompieri. Ei cred că s-ar putea sluji de nemulțumirea intelectualilor rămași fără slujbă odată cu instaurarea Noii Ordini, deși admit că au o problemă: puțini își mai permit să se răzvrătească.

Din nou, autorul Ray Bradbury își pune în valoare formidabila capacitate de anticipare. Prin vocea lui Faber, el face aluzie la conformismul familiilor ce preferă să își petreacă timpul în sufragerie, în compania emisiunilor de divertisment, decât să se trezească la realitate. Vă sună cunoscut?…

În continuare, Guy și Faber găsesc un mod de comunicare secret: câte o cască minusculă, pe care fiecare o poartă în ureche. În acest fel, cei doi se țin reciproc la curent, bătrânul fiindu-i de mare ajutor tânărului pompier.

Tensiunea atinge punctul culminant în momentul în care Guy citește o poezie în fața soției și a prietenelor ei, care se uitau la televizor. Ofensate, femeile se ridică și pleacă, amenințând că vor face plângere împotriva lui. Anterior, discuția dintre femei pusese în valoare o altă trăsătură a societății distopice, și anume lipsa de trăinicie a familiei. Considerată celula de bază a societății de mii de ani încoace, instituția familiei a ajuns un lucru desuet: „Fiecare dintre noi e la al treilea mariaj și suntem independenți”, povestește doamna Phelps.

Conștient de greșeala comisă, Guy pleacă spre unitatea de pompieri, unde este primit ca un fiu risipitor. Pentru a-i verifica loialitatea, căpitanul Beatty pune presiune pe Montag, iar discuția lor este presărată cu maxime și cugetări extrem de relevante pentru momentul prezent: „Epoca noastră prețuiește mai mult un prost scăldat în aur decât un sfânt în zdrențe, școlit la școala înțelepciunii!”

Guy Montag nu ezită și rămâne fidel planului inițial de a lichida toate unitățile de pompieri responsabile de anihilarea culturii. Ceea vrea să facă este însă aproape imposibil, ca și când ar încerca să stingă un incendiu cu un pistol cu apă. Mai mult, ultimul eveniment îl pune în fața unei mari încercări, căci misiunea anunțată în dispecerat trimite Salamandra chiar la casa lui.

În partea a treia, acțiunea se precipită: Guy realizează că a fost trădat tocmai de Mildred, iar căpitanul Beatty îi ordonă să pună foc propriei case chiar cu mâna lui. Montag refuză, iar superiorul său descoperă modul secret de comunicare cu Faber. Pus în fața unei astfel de situații, protagonistul recurge la crimă: îi ucide pe comandant și pe colegii săi, după care se refugiază în casa profesorului, cu Dulăul Mecanic pe urme.

Primește și de această dată sprijinul lui Faber, care îl sfătuiește să-și croiască drum în josul râului, către calea ferată abandonată, o zonă în care se aciuaseră numeroși absolvenți ai Harvardului.

Purtat de apele râului, Guy Montag reușește să scape de urmăritorii săi, care transmit în direct la televizor căutările „inamicului public numărul 1”.

Ajuns din nou pe uscat, pompierul descoperă o colonie de intelectuali cu dragoste pentru cărți, dornici să refacă vechea societate. Căpetenia lor, un bătrân pe nume Granger, îi povestește lui Guy că fiecare membru al comunității a memorat câte o carte întreagă, așa că germenii culturii nu au pierit definitiv.

Cu acest avantaj, ei plănuiesc să ajungă în oraș, unde să poată discuta cu reprezentanții unei tipografii în încercarea de a reproduce cărțile învățate pe de rost. În ultima clipă însă, începe războiul – cel de-al treilea război atomic din 1990 încoace -, iar orașul este făcut una cu pământul.

Romanul se încheie cu asumarea de către Guy a rolului de lider al grupului. Înaintând tăcuți către oraș, acești ultimi supraviețuitori ai unei lumi de coșmar pornesc în căutarea de supraviețuitori pentru a reface vechea civilizație.

Concluzie.

Deși încheiat bine pentru erou, romanul îți lasă un gust amar, căci victoria lui Guy este una  à la Pirus. Neimplicarea individului în viața societății, conformismul și comoditatea generează un cost uriaș – distrugerea orașului, iar toate acestea ne vorbesc despre pericolul care amenință orice societate, oricând și oriunde.

Tragem asadar concluzia că libertatea, sub toate formele ei, nu este nicidecum un drept câștigat pentru totdeauna, căci cu fiecare azi, societățile își câștigă dreptul de a avea un mâine.