„Copacul dorințelor” de Katherine Applegate

Considerat unul dintre cele mai bune romane pentru copii ale anului 2017, „Copacul dorințelor” de Katherine Applegate spune povestea a doi copii care se împrietenesc în ciuda diferențelor culturale și a împotrivirii familiilor lor. Martor și participant la acțiune este un stejar pe nume Roșu care, umanizat, conspiră la apropierea celor doi și la dărâmarea barierelor.

Pe tot parcursul cărții, perspectiva narativă îi aparține lui Roșu, un stejar american în vârstă de 216 ani, pe care oamenii din cartier l-au poreclit „Copacul dorințelor”. Există o explicație în spatele acestui supranume, iar totul a început demult, tare demult, pe când Roșu era doar „o sămânță plină de aspiratii”. Atunci, o fetiță pe nume Maeve și-a pus o dorință sub copac, legând o eșarfă colorată de creanga acestuia.

În virtutea acelui gest, oamenii au început să vină sub stejar pentru a-și exprima cele mai arzătoare dorințe, în speranța că ele vor fi îndeplinite. Treptat, locuitorii cartierului au instituit și „Ziua Dorințelor”; în fiecare an, la începutul lunii mai, oamenii îl împodobesc pe Roșu cu diferite ornamente, fiecare reprezentând cate o dorință.

Roșu nu este însă un stejar oarecare, ci unul care știe să spună povești. Înconjurat de numeroase viețuitoare care și-au făcut cuib în coroana sau în trunchiul său, el umbrește cartierul de mai bine de două veacuri. Sub el s-au pus dorințe, s-au facut promisiuni și s-au jurat iubiri, iar el le-a ascultat tuturor povestea cuminte.

Prietena lui cea mai bună este Bongo, o cioară despre care crede că este prea pesimistă, în timp ce el se consideră un optimist, în ciuda vârstei înaintate.

Roșu spune că prima regulă a copacilor și animalelor este să nu discute cu oamenii. Arborele mai crede că oamenii se pot exprima la fel de bine prin gesturi, în timp ce copacii construiesc punți invizibile de comunicare cu oamenii: „Se vorbește greu cu copacii, iar oamenii au cu ei relatie complicată”.

În ianuarie, într-una dintre căsuțele umbrite de Roșu s-a mutat Samar, o fetiță sfioasă, în vârstă de zece ani, a cărei familie a venit dintr-o țară îndepărtată. Cioara Bongo o place imediat și îi aduce mici daruri.

Într-o noapte, Samar merge sub copacul dorințelor și, cu ochii în lacrimi, cere să primească un prieten. Brusc, la fereastra de la etajul unei căsuțe vecine se mișcă perdeaua, iar fetița se întoarce în casă.

Într-o dimineață, la plecarea caătre școală, Samar si Stephen se observă și se salută, dar nu îndrăznesc să intre în vorbă. În aceeași zi, un baiat de liceu crestează cu un cuțit pe coaja lui Rosu cuvântul „Plecați!”, iar polițiștii Sandy și Max ajung la fata locului pentru a-l depista pe responsabil. Cu această ocazie, ei află de la Francesca, proprietara celor două case și a stejarului, că are de gand să taie copacul din cauza frunzelor și a rădăcinilor ce se întind tot mai mult.

Vestea se răspândește repede printre viețuitoarele din zonă, care îi plâng de milă falnicului stejar ce le devenise casă.

Treptat, stejarul Roșu dezvăluie poziția socială a familiei lui Samar. Sosiți dintr-o țară îndepărtată, membrii acesteia se mutaseră în casa albastră care, în cei 100 de ani de existență, găzduise numeroase familii de culturi diferite. Paradoxal însă, cea a lui Samar nu pare binevenită în cartier.

Unii oameni aruncă în membrii ei cu ouă crude, iar alții le adesează insulte, în timp ce Roșu crede că totul are legătură cu vălul purtat pe cap de mama lui Samar.

Spre seară, Samar se întoarce de la școală și vede cuvântul scrijelit pe scoarța arborelui. În tot acest timp, reporterii intervievează populația, iar polițiștii Sandy și Max revin în cartier pentru a-și continua ancheta. Niciuna dintre cele două familii – a lui Stephen și a lui Samar – nu pare să aibă habar despre cine ar putea fi vinovatul.

Noaptea, Samar vine din nou sub copac, iar Bongo îi încredințează o cheiță misterioasă. Din spatele perdelei, Stephen îi urmărește, iar Roșu are senzația că vede în ochii lui ceva rar: o dorință.

Roșu hotărăște să nu mai asiste pasiv la suferința fetiței și decide să îi împlinească dorința, cu ajutorul lui Bongo. Într-o dimineață, sub pretextul că vrea ceva de mâncare, cioara îi șterpelește lui Stephen din ghiozdan tema la engleză. Mai târziu, i-o dă lui Samar, în speranța că fata i-o va returna băiatului, iar astfel cei doi vor intra în vorbă. Cum însă planul de acasă nu prea se potrivește cu cel din târg, Samar zărește pe stradă un coleg al lui Stephen și îi dă tema pentru a-i fi returnată baiatului.

Perseverența este cheia către succes, așa că Roșu și Bongo nu renunță. Cu ajutorul oposumului Lanternă, ei încearcă din nou să îi apropie pe cei doi copii. Nici acest plan nu dă însă roade.

Pasul trei pare mai inspirat, căci reușește să îi aducă împreună pe Samar și pe Stephen. Fetița povestește că tatăl ei se gândește deja la mutare, familia sa nefiind bine primită în cartier.

În momentul în care copiii se pregătesc să meargă la culcare, stejarul Roșu face un gest care îi uimește pe toți.  El le spune celor doi să mai rămână, încălcând astfel una dintre legile nescrise ale necuvântătoarelor: „Nu se vorbește cu oamenii!”.

Samar și Stephen cred că trăiesc un vis, în timp ce Red rememorează întâmplări din „tinerețea sa”. Pe la 1848, când avea „doar” câteva decenii, Red nu era înconjurat ca astăzi, de asfalt și de mașini. Nou-veniții continuau să vină, atrași de mirajul visului american.

Pe atunci, una dintre imigrante, pe nume Maeve, avea să devină un fel de „pansament” pentru locuitorii cartierului. Irlandeză în vârstă de 16 ani, rămasă singură pe lume după un șir de tragedii care i-a răpit pe toți cei dragi, Maeve avea să devină curând „doctorul” cartierului, în timp ce oamenii îi lasă mici recompense în scorbura abia vindecată a lui Roșu.

Maeve muncește din zori până în seară, iar intr-o dimineață de mai își pune o dorință sub coroana stejarului Roșu: ar dori sa iubească pe cineva din toată inima. Este prima dorintă adresată vreodată lui Roșu și începutul unui lung șir de dorințe.

Unii oameni o iau în râs, spunându-i că o cârpă agățată într-un copac nu ii va aduce dragostea, în timp ce alții o privesc cu duioșie. Într-o bună zi, sub stejarul Roșu este abandonat un bebeluș, iar Maeve decide să îl adopte. Se dovedește a fi o fetiță, căreia Maeve îi dă numele Amadora (în limba italiană, „Darul iubirii”).

Locuitorii cartierului sunt revoltați de faptul că o irlandeză crește un copil italian și cred că aceștia ar trebui să plece. Treptat însă, vecinii devin mai îngăduitori cu tânăra familie.

Anii trec, iar Ama se căsătorește și are copii și nepoți. Împreună cu soțul ei, cumpără căsuțele din zonă, pe care le închiriază altor familii. După mulți ani, nepotul Amadorei are o fetiță, pe care o botează Francesca Maeve.

Stephen și Samar se întorc în casele lor uluiți de faptul că un copac tocmai le vorbise. Ulterior, Roșu își va explica gestul spunând că a dorit să facă ceva important înainte să moară.

În ajunul Zilei Dorinței, un bătrân sosește cel dintâi sub stejarul Roșu și atârnă o hârtiuță cu o dorință. La scurt timp, dintr-o mașină sunt aruncate ouă înspre copac.

Samar și Stephen pornesc împreună spre școală, discutând despre seara precedentă, în care copacul le vorbise. Tatăl lui Stephen nu pare însă încântat de prietenia celor doi.

Curând, polițiștii Sandy și Max poartă o discuție cu Francesca. Femeia se arată hotărâtă să taie copacul, din cauza stricăciunilor pe care le provoacă. „Sentimentele nu plătesc instalatorul.”, spune Francesca referindu-se la pagubele produse de rădăcinile arborelui la sistemul de canalizare.

La scurt timp, la fața locului își fac apariția trei angajați ai serviciului de toaletare a arborilor. Observând animalele care își făcuseră cuib în copac, unul dintre ei îi recomandă Francescăi să îl taie peste câteva luni. Femeia este însă de neînduplecat și cere ca Roșu să fie extras ziua următoare, după ce Ziua Dorinței se va fi încheiat.

Seara, Francesca îi anunță pe părinții celor doi copii despre decizia tăierii copacului, iar adulții par mulțumiți: vor avea mai mult soare în livingurile lor. Numai Samar și Stephen sunt îngroziți de perspectiva tăierii stejarului și fac tot ce pot pentru a o împiedica: „Copacul e viu!”, o previn ei pe Francesca, însă fără rezultat. Apoi, cei doi pornesc în căutarea jurnalului pe care îl ținuse Maeve în urmă cu zeci de ani, în speranța că el va putea schimba cursul evenimentelor prezente.

În noaptea de dinaintea tăierii, Roșu nu poate dormi, dar este mulțumit că a reușit să îi apropie pe cei doi copii.
În zorii zilei de sâmbătă, viețuitoarele își părăsesc cuiburile din stejar, simțind iminenta sa tăiere. La fața locului își fac apariția numeroși localnici, inclusiv elevii și profesorii școlii, care transmit tuturor un puternic mesaj de unitate și acceptare către familia lui Samar: „RĂMÂNEȚI”.

Lucrările pot începe, în timp ce Francesca acceptă cu greutate să răsfoiască jurnalul prăfuit al înaintașei sale, Maeve, deschis cu ajutorul cheiței misterioase.

În momentul în care arboricultorul Dave se pregătește să taie prima creangă, animalele încep să se reîntoarcă în arbore, într-un efort comun de salvare a acestuia.

În cele din urmă, operațiunea este anulată, iar noaptea îi găsește din nou pe cei doi copii sub stejar. Samar și Stephen devin buni prieteni, iar familia fetei renunță la mutare, cel puțin pentru o vreme.

Francesca înțelege rolul copacului în viața cartierului și, pentru a-l proteja pentru totdeauna, obține de la primărie clasificarea de „copac de patrimoniu”. Problemele legate de canalizare și celelalte nepăceri încep să se rezolve una câte una.

CONCLUZIE:

Înainte de toate, „Copacul dorințelor” este povestea unei lumi ce reușește să se vindece pe sine de răutate, de indiferență, de prejudecăți.  Cartea este și o excelentă analogie între viața unui arbore și viața omului, cu bunele și cu rele ei, cu bucuriile, cu durerile și cu suferințele care decurg dintr-însa.

De pildă, stejarul Roșu are conștiința apropierii morții, iar acest moment îi prilejuiește întocmirea unui bilanț: A făcut suficient bine? A umbrit destulă lume? A găzduit suficiente vietăți? La umbra lui s-au odihnit destui istoviți de drum sau… de viață? Fiecare carte e o lecție, iar „Copacul dorințelor” de Katherine Applegate nu face excepție.

Barierele nu au rezolvat niciodată nimic. Trebuie să construim mai multe punți decât garduri. Suntem fii ai aceluiași pământ, iar fiecare își are locul său sub soare. Exact ca bufnițele, oposumii, ciorile, aricii și ratonii care își găsesc cuib în stejar, fără a fi mai puțin importante decât acesta.

Chiar, dacă natura ar putea vorbi, ce credeți că ne-ar spune?