Metafora

Dintre toate figurile de stil care se învață în gimnaziu, cel mai greu de identificat de către elevi pare să fie metafora. Dacă epitetul are formă fixă, comparația se recunoaște ușor după termenii specifici (ca, precum, asemenea ș.a.), repetiția și enumerația sunt „date de gol” de virgulă, iar antiteza se bazează pe opoziție, metafora ne dă uneori bătăi de cap. În materialul următor ne propunem să o explicăm pe înțelesul tuturor, astfel încât, la final, să putem spune că e la fel de simplă precum celelalte.

Să-i aflăm toate secretele!

În primul rând, se cuvine spus că definiția, care în general vine să lămurească, în cazul metaforei nu ne e de mare ajutor, motiv pentru care trebuie să găsim o altă cale de a pătrunde pe „frecvența” înțelegerii elevilor. Iată câteva dintre definiții, așa cum se regăsesc ele în diferite surse, inclusiv în manualul școlar:

• • „Metafora este o figură de stil prin care se trece de la semnificația obișnuită a unui cuvânt la o altă semnificație, pe baza unei comparații subînțelese. De altfel, cuvântul provine din limba greacă, unde <metaphora> însemna „transfer“. (…).

Metafora dezvăluie legături neașteptate între diferite aspecte ale lumii, între trăirile individului și universul exterior. Sensul metaforei depinde de context și implică devieri de la sensul propriu al cuvântului. Metafora se poate construi cu ajutorul substantivului, dar și al verbului. Se poate combina și cu alte figuri de stil, precum enumerația, repetiția, epitetul.” – Limba și literatura română, Manual de clasa a VIII-a, editura Art.

• • Metafora (fr. métaphore, gr. metaphora = „transport, transfer, strămutare”) este o figură de stil de nivel lexico-semantic care constă în folosirea unui termen impropriu, dar plastic, evocator sau sugestiv, în locul termenului propriu.” – www.figuridestil.ro
  • Metafora- Figură de stil rezultată dintr-o comparație subînțeleasă prin substituirea cuvântului obiect de comparație cu cuvântul-imagine” – www.dex.ro

Buuun! Acum, că am văzut ce spun definițiile, haideți să trecem și la exemplele concrete. Iată cum încerc eu să le explic elevilor metafora:

Se dau versurile:

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,

Prin care trece albă regina nopții moartă.

Structura „regina nopții moartă” este o metaforă, deoarece cuvintele sunt folosite cu sens figurat, iar în spatele expresiei se ascunde altceva. Mai întâi, hai să „vedem” împreună imaginea:

E seară, pe cer sunt nori (nouri), iar la un moment dat mișcarea lor face ca între ei să apară o deschizătură. Știți voi, ca atunci când, vara, norii se dau la o parte și apare un fel de „poartă”, iar pe acolo se vede albastrul cerului.

La noi însă e seară, iar prin „poarta” aceea nu poate apărea seninul, ci aștrii cerești. De exemplu, ar putea să se vadă stelele. Ele sunt mici, ca niște lumânări care ard veșnic pe cerul nopții. În cazul nostru însă nu se vorbește despre ele, ci despre un alt astru, cel mai mare de pe bolta cerească. Care credeți că e acela?

Ați ghicit: luna! Ea este „regina nopții moartă”, expresie care este o metaforă pentru simplul fapt că în „spatele” ei se ascunde altceva. De fapt, cred că aceasta ar trebui să fie întrebarea pe care să ne-o punem atunci când vrem să stabilim dacă un cuvânt sau o structură este sau nu metaforă: „Se ascunde” ceva în spatele acestei expresii? Înseamnă această expresie altceva?

Apoi, cuvintele sunt folosite cu sensul lor figurat, nu propriu. Noaptea nu poate avea o regină. Apoi, de ce ar fi această regină „moartă”? E clar, trebuie să fie vorba despre altceva…

De ce credeți că preferă poeții să folosească metafore? În definitiv, Eminescu putea spune simplu: Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, / Prin care trece albă luna. Ei, da, dar atunci nu numai că nu i-ar fi ieșit rima, ritmul și măsura, dar nici efectul stilistic nu ar mai fi fost același.

• De ce e luna „regina nopții”? Pentru că este cea mai mare de pe bolta cerească.
• De ce este „moartă”? Pentru că aspectul ei este palid, lumina albă sugerând lipsa de viață. Ea este un „glob rătăcitor de stâncă rece”, așa cum o numește George Topîrceanu într-o altă poezie.

Să vedem și alte structuri, stabilind, pe baza aceleiași întrebări, dacă sunt sau nu metafore:

O, tablou măreț, fantastic, mii de stele argintii / În nemărginitul templu ard ca veșnice făclii.

Ce ar putea fi nemărginitul templu, în care miile de stele ard permanent? Ați ghicit: cerul nopții! El seamănă cu un templu nemărginit, deoarece și Universul este infinit. Așadar, „în spatele” expresiei se ascunde altceva.

Alt exemplu. Imaginați-vă că este iarnă și că priviți pe geamul apartamentului vostru, ascultând următoarele versuri:

„Cad din cer mărgăritare / Pe orașul adormit.”

Ce sunt mărgăritarele care cad din cer iarna? Exact: fulgii de zăpadă!

Tovarășul meu, în toamna vieții, urca sprinten cărările.

De ce structura toamna vieții este o metaforă? Deoarece ea înseamnă altceva decât o arată sensul propriu al cuvintelor. Viața nu are „toamnă”, dar dacă viața ar fi asociată cu anotimpurile, atunci am avea următoarea analogie:

• primăvara – tinerețea
• vara  – maturitatea
• toamna – bătrânețea
• iarna – (devenim pesimiști…) sfârșitul vieții pământești.

Așadar, „toamna vieții” este o metaforă sugestivă, în „spatele” căreia se ascunde senectutea (bătrânețea).

Observație: E drept că metafora poate fi considerată o comparație din care lipsește termenul de comparat:

• Ploaia, ca un plâns al cerului este o comparație, dar
• Ploaia, plâns al cerului este o metaforă.

Ne jucăm puțin cu metaforele? Eu vă dau un cuvânt, iar voi îl „ascundeți” în spatele unei expresii, adică al unei metafore. Exemplu:

Norii, melci de vată pe cer. (i-am asociat cu melcii deoarece se mișcă foarte încet și cu vata, pentru aspectul lor pufos)

Strâmtoarea, alee lichidă. (Strâmtoarea este o fâșie îngustă de apă care leagă două mări sau oceane și se află între două porțiuni de uscat apropiate. Mi-am imaginat că această porțiune de apă poate fi asociată cu o alee lichidă). 

Încercați și voi:

• Marea, o …
• Soarele, un….
• Părul ei, un …
• Televizorul, un….
• Telefonul, …
• Cartea, o…