Elemente de versificație. Rima, ritmul și măsura unei poezii

Dragi copii,

Atunci când veți întâlni sintagme precum „elemente de versificație”, „elemente de prozodie” sau chiar „particularități metrice”, să știți că aveți de a face cu cinci elemente mari și late, pe care le vom discuta în materialul de mai jos. Este vorba despre:

I. Vers

II. Strofă

III. Rimă

IV. Ritm și

V. Măsură.

În primul rând, se cuvine spus că versificația sau prozodia se ocupă cu regulile de construcție a poeziei. După cum se poate lesne vedea, un vers repezintă un rând dintr-o poezie. Versurile se pot grupa în strofe, rezultând:

• Râmâneți cu mine pentru a vedea cât de ușor este să stabilești rima, ritmul și măsura unei poezii!

Ceea ce place urechii atunci când citim sau când ascultăm o poezie se numește muzicalitate. De fapt, muzicalitatea este armonia sau efectul sonor plăcut generat, în principal, de îmbinarea elementelor de versificație: rimă, ritm și măsură.

Muzicalitatea este importantă într-o poezie. Poeții simboliști, despre care veți învăța la liceu, manifestau o preocupare aparte pentru muzicalitatea versurilor, pentru efectele sonore ale cuvintelor. De altfel, definind statutul poeziei moderne, poetul francez Paul Verlaine scrie o Artă poetică din care se desprinde ideea că în poezia simbolistă trebuie să primeze muzicalitatea versurilor: „Muzica înainte de toate”: De la musique avant toute chose, / Et pour cela préfère l’Impair / Plus vague et plus soluble dans l’air, / Sans rien en lui qui pèse ou qui pose. („Deci, muzica întâi de toate, / Astfel, Imparele prefer,/ Mai vagi, mai libere-n eter,/ Fiind în tot, plutind în toate”).

Cel dintâi element de versificație despre care vom discuta este rima.

Tipurile de rimă dintr-un catren sunt:

– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.

(Floare albastră de Mihai Eminescu)

Vine ploaia! Las’ să vie!
Da, ce-i bună ploaia ştie,
Iarba arsă din câmpie
Las’ să vie! Las’ să vie!

(Vine ploaia de George Coșbuc)

Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică
Și, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.
Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur
Ce în raza dimineții mișcă solzii lui de aur.

(Malul Siretului de Vasile Alecsandri)

Spre apusul de jăratic
Cu livezi scăldate-n aur,
Trece-un nour singuratic
Alb şi mare cât un taur.

(Aeroplanul de George Topârceanu)

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

(La steaua de Mihai Eminescu)

La mijloc de codru des
Toate pasarile ies,
Din huceag de aluniș
La voiosul luminiș.

(La mijloc de codru des de Mihai Eminescu)

Frumoasă eşti, pădurea mea,
Când umbra-i încă rară
Şi printre crengi adie-abia
Un vânt de primăvară…

(Cântec de George Topârceanu)

Pân-o fost Horea-mpărat
Domnii nu s-au desculţat
Nici în pat nu s-au culcat
Nici la masă n-au mâncat.

(Cântec popular)

Notă: O strofă poate avea și rimă imperfectă, atunci când se combină încrucișat versuri cu rimă cu versuri fără rimă:

E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

(Criticilor mei de Mihai Eminescu)

Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

(Dorința de Mihai Eminescu)

1. Troheul este piciorul alcătuit din două silabe, în care prima este accentuată, iar a doua este neaccentuată:

Pentru a stabili ritmul unei poezii, trebuie să îl despărțim în silabe, pe care ulterior să le grupăm două câte două, așa cum am procedat mai jos:

Observați că accentul cade întotdeauna pe prima silabă a piciorului metric. Este silaba care se aude mai tare, mai pronunțat.

2.  Iambul este piciorul metric alcătuit din două silabe, în care accentul cade pe cea de-a doua silabă:

Există și alte tipuri de ritm, care au la bază picioare metrice alcătuite din trei silabe. Până în 2016, elevii de clasa a VIII-a aflau, din manualul editurii Humanitas, despre ritmul amfibrahic (picior metric alcătuit din trei silabe, în care accentul cade întotdeauna pe cea de-a doua silabă:

Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde
Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se pierde,
Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos,
Cum adoarme la bulboace, săpând malul nisipos.

(Malul Siretului de Vasile Alecsandri)

Un bou ca toți boii, puțin la simțire,
În zilele noastre de soartă-ajutat,
Și decît toți frații mai cu osebire,
Dobîndi-n cireadă un post însemnat.

(Boul și vițelul de Grigore Alexandrescu)

Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;
Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur;
Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi
Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi.

(La gura sobei de Vasile Alecsandri)

Să luăm, de pildă, câteva versuri din poemul eminescian Călin (File din poveste):

Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură
Înfunda mișcarea-i creață între stuf la iezătură;
Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate
Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate.

Pentru a stabili măsura unui vers, trebuie să îl despărțim în silabe:

Su-ră-i/ sa -ra  cea de  toam – nă; de  pe  la – curi  a – pa  su – ră

Numărând silabele, vom constata că sunt 16. Așadar, măsura versului este de 16 silabe.

Pentru că măsura nu este întotdeauna fixă, existând posibilitatea ca un vers dintr-o strofă să aibă 16 silabe, iar altul să aibă 17, le vom despărți în silabe și pe celelalte trei. În cazul nostru, toate versurile au măsura de 16 silabe.

Priveam fără de ţintă-n sus –
Într-o sălbatică splendoare
Vedeam Ceahlăul la apus,
Departe-n zări albastre dus,
Un uriaş cu fruntea-n soare,
De pază ţării noastre pus.

(Vara de George Coșbuc)

Numărând silabele din fiecare vers, vom constata că măsura poeziei Vara este de 8-9 silabe.

Versificația poeziei moderne este mult mai liberă de constrângeri față de cea a poeziei din epocile anterioare. Apar, astfel, noi tipuri de versuri:

Nu poţi să smulgi din aer
Al mierlei cântec spus.
De vorba mamei gura-mi
S-o depărtezi nu poţi.

Nu poţi din ape smulge
Un soare oglindit.
De mine chipul mamei
Să îl desparţi nu poţi.

(Versuri albe de Grigore Vieru)

Umblu prin mine
Ca printr-un oraş străin
În care nu cunosc pe nimeni.
Seara mi-e teamă pe străzi
Şi-n după-amieze ploioase
Mi-e frig şi urât.
Nici o dorinţă de-a călători,
Când şi numai trecerea drumului
E aventură,
Nici o amintire din alte vieţi
Întrebării
„De ce-am fost adusă aici? „…

(Călătorie de Ana Blandiana)