Diferența dintre participiu și supin

Ceea ce m-a determinat să scriu acest material a fost un exercițiu de la simularea examenului de Evaluare Națională la Limba și literatura română din județul Buzău (noiembrie 2023). Exercițiul este următorul:

2. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect. Cuvintele subliniate din secvențele „avea doar şase ani când a auzit lucruri care l-au întristat profund”; „Organizația se ocupă cu ajutatul oamenilor fără adăpost.” sunt formate, în ordine, prin:

a. derivare; conversiune din adverb în adjectiv; conversiune din verb la participiu în adjectiv;
b. derivare; conversiune din adjectiv în adverb; conversiune din verb la participiu în substantiv;
c. compunere; conversiune din adjectiv în adverb; conversiune din verb la participiu în substantiv;
d. derivare; conversiune din adjectiv în adverb; conversiune din verb la supin în substantiv.

Răspunsul corect este, evident, d: „întristat” –  derivare; „profund” – conversiune din adjectiv în adverb; „ajutatul” – conversiune din verb la supin în substantiv. Dar oare era răspunsul tot atât de evident pentru elevi? Nu cumva granița dintre variantele c și d era foarte fină, atât de fină încât mulți candidați au ales-o pe cea greșită?

De aceea, în rândurile următoare ne propunem să clarificăm situația verbelor la participiu și a celor la supin, care seamănă izbitor ca formă și ca mod de manifestare.

În primul rând, se cuvine spus că participiul are un comportament intermediar între verb și adjectiv. La clasă, le spunem copiilor că el se recunoaște ușor după faptul că se termină în „t” sau în „s” (la masculin, singular) și că reprezintă rezultatul unei acțiuni:

• a citi – citit
• a scrie – scris
• a vedea – văzut
• a târî – târât
• a fi – fost.

Suntem însă întotdeauna atenți să le spunem că verb la participiu nu există decât în formele timpurilor compuse sau în componența unei construcții pasive:

• indicativ, perfect compus: am citit
• indicativ, viitor anterior: voi fi citit
• conjunctiv, perfect: să fi citit
• condițional-optativ, perfect: aș fi citit
• construcție pasivă: Cartea fusese citită de toți elevii.

În rest, participiul se comport ca un adjectiv, principalele lui trăsături fiind flexiunea (citit, citită, citiți, citite) și raportarea obligatorie la un regent nominal (substantiv sau substitut al acestuia, cu care se și acordă în gen, număr și caz: O carte citită este o viață trăită în plus.).

Lucrurile se limpezesc și mai mult atunci când ajungem să le predăm copiilor conversiunea, explicându-le modul în care un verb la participiu își schimbă valoarea gramaticală, devenind adjectiv. Apoi, în analiză, ținem să precizăm că adjectivul respectiv este participial/provenit din verb la participiu, și nu propriu-zis sau de alt tip.

Până acum, totul pare simplu. Verbul la participiu ajută la formarea timpurilor compuse, iar când devine adjectiv, poate avea aproape toate funcțiile sintactice ale acestuia:

• atribut adjectival: De departe, se zăreau casele văruite ale sărăcenenilor.
• nume predicativ: Armele erau ruginite, puterile îi erau slăbite.
• circumstanțial de cauză: De supărată ce era, nu vorbea cu nimeni.
• element predicativ suplimentar: O vedeam în fiecare zi supărată.

În concluzie, inventariind toate situațiile în care apare participiul, putem afirma că el manifestă întotdeauna o dublă natură: verbală și adjectivală.

Lucrurile se complică în momentul în care predăm supinul, iar elevii remarcă omonimia sa cu participiul. În aceste condiții, le vorbim despre faptul că verbul la supin apare obligatoriu însoțit de o prepoziție, reușind astfel să le diferențiem pe cele două:

• Alexandru Lăpușneanu era un om temut. (participiu)
• Conducătorul acelei țări era de temut. (supin)
• Era, fără îndoială, un om citit. (participiu)
• Romanul acesta este de citit. (supin)

Așadar, verbele la supin pot avea în propoziție diferite funcții sintactice, dar de fiecare dată este obligatorie prezența unei prepoziții:

• subiect: E greu de învățat pe dinafară.
• nume predicativ: Exercițiile sunt de rezolvat pentru mâine.
• complement direct: Am de citit mult.
• complement prepozițional: Ieri ne-am apucat de construit o machetă.
• circumstanțial de scop: Tractoarele au ieșit la arat.
• atribut verbal: Cine are urechi de auzit, acela să audă!

O altă modalitate de diferențiere a celor două forme verbale nepersonale ar fi următoarea: participiul are o formă variabilă, de tip adjectival, în timp ce supinul are o formă invariabilă, apropiindu-se mai mult de substantiv:

Să luăm participiul temut și să-i urmărim flexiunea:

• (om) temut – (femeie) temută – (oameni) temuți – (femei) temute.

Acum să luăm supinul și să încercăm să urmăm același procedeu. Putem spune: Era o femeie de temută? Erau niște oameni de temuți? Parcă nu…

Dar dacă în cazul diferențierii verbelor la participiu și supin avem suficiente argumente, atunci când vine vorba de substantivizarea lor… lucrurile devin încurcate. Să luăm, de pildă, verbul „a vopsi”.  Participiul lui a vopsi este vopsit. Prin articulare cu articol hotărât, obținem un substantiv:

Buuun; toate bune și frumoase! În acest caz, vopsitul este un substantiv provenit din verb la participiu. Dar este oare tot conversiune din verb la participiu și cuvântul scris cu roșu mai jos?

Nu, în acest caz avem de a face cu un substantiv provenit din verb la supin. Da, dar atunci unde-i prepoziția?, o să spuneți. Ei, aici e marele secret, pentru că noi nu vorbim despre un verb la supin, ci despre un substantiv provenit dintr-un verb la supin. Despre verbul la supin știm, într-adevăr, că nu apare decât în contextul unei prepoziții, însă atunci când el devine substantiv, condiția nu mai este valabilă.

Așadar, cum facem să deosebim un substantiv provenit din verb la participiu de un substantiv provenit din verb la supin? Simplu. Vom considera că:

• participiul substantivizat are trăsătura unui substantiv numărabil și indică persoana care a suferit o acțiune: Învățatul din acel oraș le vorbea oamenilor despre pace și libertate. (un învățat – doi învățați) și că
• supinul substantivizat are forma unui substantiv nonnumărabil (singulare tantum): Învățatul pe dinafară nu este recomandabil.

Observați că, în cazul substantivului provenit din participiu, avem de a face cu „pacientul” care a suferit acțiunea (învățatul, cel care a fost învățat de cineva, iar acum știe), în timp ce în cazul substantivului provenit din supin avem de a face cu acțiunea însăși (învățatul, acțiunea de a învăța).

În încheiere, ce ziceți de un mic test? Vă las mai jos câteva enunțuri, iar dumneavoastră trebuie să stabiliți în care dintre ele se află un substantiv provenit din verb la participiu și în care un substantiv provenit din verb la supin:

• Cântatul cocoșilor îl trezise din somn.
• Rămașii acasă erau invidioși pe ceilalți.
• Așteptatul în ploaie îi aducea aminte de prima lor întâlnire.
• Rămasul în urmă nu înțelegea de ce nimeni nu se întoarce după el.
• Călcatul pe iarbă adusese zeci de amenzi din partea poliției.
• În acea seară, la spital fusese adus un călcat de mașină.
• Mă obosise atâta cântat.
• O plictisea de moarte călcatul rufelor.

Spor!