Evaluare NaționalăTeste de antrenament

Rezolvarea subiectului de Evaluare Națională 2022 la Limba și literatura română

Citește fiecare dintre textele de mai jos pentru a putea răspunde cerințelor formulate.

Subiectul I.

Textul 1: „În port, la pupa vasului de pasageri austriac, care tocmai venise din sus, se vedea legat la chei* un barcaz* micuț, încărcat din greu. Cam în partea lui din mijloc, pe o stivă de scânduri, şedea, cu picioarele atârnate în jos, un băieţandru de vreo şaisprezece ani, cu un mintean* negru pe umeri, cu o căciulă de oaie dată pe ceafă, şi cânta încetişor, ca pentru el, dintr-un fluier ciobănesc.
― Cântă de foame! spuse Ieremia. Hai, Mihule, lasă cavalul, că ţi-am adus să mănânci!La aceste vorbe, băiatul ridică ochii spre chei, şi chipul oacheş, bătut de vânt, i se lumină.
― El e băietanul de care ţi-am vorbit, domnule! îl lămuri Ieremia pe Anton Lupan.
Acesta sări pe puntea barcazului şi se apropie de băiat, cu mâna întinsă, prietenos. Atunci văzu că lapicioarele lui stătea cuminte, cu botul pe labe, dar cu ochii vii iscodind în jur, un câine ciobănesc, cu părul negru, plin de praf şi încâlcit, cam slab şi năpădit de ciulini, cu coada jumulită în chip greu de înţeles, care însă, în toată înfăţişarea lui, poate puţin cam jalnică acum, amintea de un nu prea îndepărtat strămoş lup.
Băiatul sări în picioare, sfios şi poate neîncrezător; nu prea era obişnuit, se vede, cu bunătatea semenilor săi. Câinele se ridică şi el, se trase un pas înapoi şi rămase aşa, atent. Privirea lui nu arăta nici teamă, nici prietenie. Lui Anton Lupan i se păru că vede în ea o demnitate la fel de grăitoare ca a unui om, ca a unui om care o are, bineînţeles. În schimb, în ochii băiatului, negri, cu sclipiri albăstrii, cum e uneori cerul în clipa când amurgul s-a stins, dar noaptea încă nu s-a statornicit, deşi zâmbitori, se citea o tristeţe domoală, din cele care, odată ce s-au ivit în priviri, ai zice că niciodată nu mai pot pieri. […] ― Să nu-ţi pară rău că ai venit până aici, îi vorbi blând. O să capeţi cele de cuviinţă pentru osteneala ta.Băiatul făcu o mişcare cu mâna ca şi cum ar fi vrut să arate că nu ţine la niciun fel de răsplată. Văzându-l aşa şi gândindu-se la vârsta lui crudă, Anton Lupan se simţi întristat.
― Câinele-i al tău? îl întrebă.
― E de la stână, răspunse băiatul. S-a luat după mine şi n-a vrut să se ducă înapoi, chiar dacă l-am izgonit. Aşa că umblăm amândoi.
Ar fi vrut să-l întrebe mai multe, dar socoti că băiatului, ca şi câinelui, trebuie să le fie foame, deci lăsă vorbele pentru mai târziu şi deocamdată îi încredinţă pe amândoi lui Ieremia, să-i ospăteze cu cele trimise de Ismail.Între timp, […] descărcatul începu. În afară de cheresteaua de pe punte, în magazia vasului fuseseră înghesuite până sus fel de fel de materiale, în lăzi, în baloturi, în cutii de tablă, în bidoane şi-n saci. Ieremia le cumpărase după listă şi le orânduise sârguincios. Erau cabluri de oţel şi parâme de felurite grosimi, făcute colaci, erau bare de fier, şuruburi, cuie, butoiaşe cu ulei de in, cutii de vopsea, pânză groasă de vele, cu urzeală de cânepă şi bătătura de bumbac și încă multe altele pe care nu le puteai descurca decât dacă aveai lista lor în cap. […] Anton Lupan se ridică:
― N-ai vrea să rămâi cu noi?
― Şi ce să fac, domnule? întrebă băiatul, înviorat.
― Ce-o să facem toţi. Las’ că n-o să fie rău, ai să vezi! Ce zici, te învoieşti?
― Da’ pe Negrilă îl iei?― Fireşte! Altfel nici nu mă gândesc.
Obrazul băiatului se lumină şi tot ceea ce fusese îndoială şi amărăciune pe chipul lui se pierdu învânt. Iar vântul îi purtă îndoiala şi amărăciunea de-a lungul canalului, le flutură peste perdeaua de stuf şi se duse cu ele spre mare, unde le înecă, departe în larg, să li se şteargă urma pe veci.
Cădea amurgul când se apropiau de baraca lor. Anton Lupan mergea în frunte, fluierând, ca un om pe deplin mulţumit. Mihu venea după el, fără să vadă unde pune pasul, cu gura căscată, cu ochii zgâiţi la marea vineţie în lumina amurgului de după echinocțiu. Negrilă se zbenguia pe ţărm, aruncându-se în apă şi tăvălindu-se pe nisip, umplând malul mării de lătrături vesele, ca şi când ar fi simţit că începe altă viaţă şi pentru el, şi pentru stăpână-su.
― Domnule, întrebă Mihu, fără să-şi poată lua ochii de la orizont, toată asta care se vede aici e numai apă?
― Numai apă, Mihule. Şi încă, atât cât vezi tu nu-i poate nici a mia parte din întinderea ei.
― Aoleu, maică! strigă băiatul, înmărmurit.În clipa aceea, în baracă se aprinse o lampă. […] ― Ismaile! strigă Anton Lupan. De azi înainte ai de hrănit două guri mai mult: pe Mihu şi pe Negrilă, îi vezi? Ai grijă să nu ne facem de râs!”

Radu Tudoran, Toate pânzele sus!

Textul 2: ”În anul 1908, locuiam în fața Grădinii Icoanei. Doi salcâmi bătrâni stăteau de strajă la poartă. Aveam o curte mare în spatele casei și o grădină imensă cu boltă de viță, care se întindea de-a lungul străzii, astăzi Dumbrava Roșie. Acolo a fost adusă într-o zi o vacă elvețiană, trimisă în dar de un admirator. Instalarea ei la noi a fost un eveniment. Tata a botezat-o Habelca și o trimitea în fiecare zi la Șosea să pască iarbă. […] Într-un an, tata a adus acasă un căţeluş alb, cu părul scurt şi mătăsos, cu pete rotunde, negre pe tot trupul. I-l dăruise doctorul Schachmann. Era o speţă rară de câine de vânătoare, brac din Dalmaţia, tata i-a pus numele „Şmil”. Acest Şmil devenise celebru. Crescuse mare, cu trup subţire şi lung, şi pricepea toate ca un om. Uneori, când întârzia tata la masă, deschideam uşa şi strigam: „Şmil, du-te de-l caută pe domnul Delavrancea!”. Dintr-o săritură, câinele dispărea ca o săgeată. Cu nasul lui negru şi lucios de prepelicar, îi lua urma şi nu se lăsa până nu-l găsea. Se strecura peste tot: la Parlament, la Teatrul Naţional, unde s-a auzit lătratul lui voios la o repetiţie a piesei Apus de soare, sau la băcănia Ciobanu, pe atunci în dreptul actualului Muzeu Naţional, de unde se întorcea acasă părintele nostru, încărcat cu mezeluri. Băcanul îi spunea: „V-a căutat Şmil”. Şi atunci, tata scurta conversaţia cu prietenii. […] Când avea răgaz, Delavrancea pleca cu vaporul la Constantinopol și la Atena. Se simțea fericit pe mare și furtuna îl însuflețea. Vorbea cu entuziasm de Bosfor, acea alee lichidă care despică Europa de Asia. Admira cupola măreață a Sfintei Sofia, […] chiparoșii pensulați de o mână măiastră pe cerul de peruzea, moscheele cu nostalgicele lor minarete, tăind văzduhul ca niște săgeți împietrite în elanul lor. La restaurant, tatăl meu comanda un prim fel, barbuni, al doilea… barbuni, al treilea… barbuni! Mânca zilnic acel pește cu carnea rumenie și miros puternic iodat, care trăiește mai ales în Bosfor. Îl recunoștea ospătarul și-l botezase „domnul Barbun”.
Când ajungea la Atena, petrecea ore întregi pe Acropole. Cunoștea arta antică în toate nuanțele ei, cugeta, așezat pe treptele Parthenonului, la operele literare nemuritoare, pe care le cunoștea bine. Nu-și stăpânea lacrimile de emoție în fața mândrelor coloane de marmură, înălțate pe orizontul marin, zvelte și robuste.
Întors în România, se aşeza iar la lucru […] şi, scriind, asculta studiul meu de pian, pentru că i se părea că-i întăreşte ritmul ideilor. Întrerupea lucrul ca să se joace cu pisica tolănită pe masa lui sau venea în salon […] şi-mi făcea câte o observaţie, întotdeauna întemeiată”.

Cella Delavrancea, „Frânturi din viața lui Delavrancea

A.

1. Notează, din textul 1, denumirea a două obiecte din magazia vasului.

Răspuns: cabluri de oțel, parâme (Erau cabluri de oţel şi parâme de felurite grosimi, făcute colaci, erau bare de fier, şuruburi, cuie, butoiaşe cu ulei de in, cutii de vopsea, pânză groasă de vele, cu urzeală de cânepă şi bătătura de bumbac și încă multe altele)

2. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 1.

Persoana responsabilă de pregătirea mesei este

a) Ismail.

b) Lupan.

c) Mihu.

d) Negrilă.

Răspunsul corect:  a (Ismaile! strigă Anton Lupan. De azi înainte ai de hrănit două guri mai mult: pe Mihu şi pe Negrilă, îi vezi? Ai grijă să nu ne facem de râs!)

3. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 2.

Smil este un câine din rasa

a) barbun de Bosfor.

b) brac din Dalmatia.

c) ciobănesc german.

d) lup elvețian.

Răspunsul corect: (Era o speţă rară de câine de vânătoare, brac din Dalmaţia, tata i-a pus numele „Şmil”.)

4. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect, valorificând informațiile din textul 2.

Casa familiei Delavrancea se afla

a) în fața Grădinii Icoanei.

b) lângă Muzeul National.

c) pe strada Constantinopol.

d) vizavi de Teatrul National.

Răspunsul corect: (În anul 1908, locuiam în fața Grădinii Icoanei.)

5. Notează X în dreptul fiecărui enunț pentru a stabili corectitudinea sau incorectitudinea acestuia, bazându-te pe informațiile din cele două texte.

leremia i-l prezintă pe Mihu lui Anton Lupan. CORECT

Câinele lui Mihu se joacă pe ţărmul mării. CORECT

Anton Lupan nu acceptă să îl primească pe Negrilă pe puntea vasului. INCORECT

Delavrancea călătorea la Constantinopol şi la Atena, cu vaporul, atunci când avea timp. CORECT

Delavrancea a fost poreclit de ospătar, domnul Barbun”. CORECT

Pisica este trimisă să-şi caute stăpânul prin oras. INCORECT

6. Precizează, în unu-trei enunțuri, o trăsătură a personajului Mihu, identificată în fragmentul de mai jos, şi mijlocul de caracterizare utilizat, ilustrându-l cu o secvență relevantă: „Băiatul sări în picioare, sfios şi poate neîncrezător; nu prea era obişnuit, se vede, cu bunătatea semenilor săi. […] În schimb, în ochii băiatului, negri, cu sclipiri albăstrii, cum e uneori cerul în clipa când amurgul s-a stins, dar noaptea încă nu s-a statornicit, deşi zâmbitori, se citea o tristețe domoală, din cele care, odată ce s-au ivit în priviri, ai zice că niciodată nu mai pot pieri.”.

Sugestie de răspuns: Din fragmentul selectat se desprinde timiditatea lui Mihu, băiatul care ajunge pe vasul căpitanului Anton Lupan. Prin mijloacele caracterizării indirecte, naratorul creionează portretul unui băiat temător și lipsit de îndrăzneală, care abordează cu prudență întâlnirea de pe vas: „Băiatul sări în picioare, sfios şi poate neîncrezător”. Atitudinea sa rezervată conduce către concluzia că Mihu „nu prea era obişnuit, se vede, cu bunătatea semenilor săi.”.

De asemenea, vă puteți referi la o trăsătură fizică a lui Mihu, prezentată direct de narator: „În schimb, în ochii băiatului, negri, cu sclipiri albăstrii, cum e uneori cerul în clipa când amurgul s-a stins, dar noaptea încă nu s-a statornicit, deşi zâmbitori, se citea o tristeţe domoală, din cele care, odată ce s-au ivit în priviri, ai zice că niciodată nu mai pot pieri.”.

7. Prezintă, în 30-70 de cuvinte, un element de conținut comun celor două texte date, valorificând câte o secvenţă relevantă din fiecare text.

Sugestie de răspuns:

Un element comun celor două texte date îl reprezintă prezența câinelui, ca ajutor de nădejde al omului. În primul text, Negrilă este nedespărțit de stăpânul său, stând așezat la picioarele sale, iscodind și ridicându-se la prima mișcare a băiatului. „Atunci văzu că la picioarele lui stătea cuminte, cu botul pe labe, dar cu ochii vii iscodind în jur, un câine ciobănesc, cu părul negru, plin de praf şi încâlcit (…) Câinele se ridică şi el, se trase un pas înapoi şi rămase aşa, atent.”.

În textul doi, câinele Șmil devine celebru după ce ajunge să își caute stăpânul în diferite locuri din oraș pentru a-l l chema acasă. Sârguinciosul patruped se strecoară peste tot – la Parlament, la teatru sau la băcănie – și nu se lasă până nu îi dă de urmă: „Uneori, când întârzia tata la masă, deschideam uşa şi strigam: „Şmil, du-te de-l caută pe domnul Delavrancea!”. Dintr-o săritură, câinele dispărea ca o săgeată. Cu nasul lui negru şi lucios de prepelicar, îi lua urma şi nu se lăsa până nu-l găsea.”.

8. Crezi că este plictisitor să vizitezi de mai multe ori un loc? Motivează-ți răspunsul, în 50-100 de cuvinte, valorificând textul 2.

Sugestie de răspuns:

Consider că nu este plictisitor să vizitezi un loc de mai multe ori, câtă vreme reîntoarcerea acolo este un prilej de bucurie și de mulțumire sufletească.

Într-un fel, orice loc pe care îl vizităm devine o parte din noi. Bune sau rele, experiențele de călătorie ne rămân întipărite în minte, iar pe unele dintre ele le păstrăm și în suflet. Fie că descoperim lucruri noi pe stradă, fie că ne împrietenim cu oamenii locului sau că ne bucurăm de mâncarea și băuturile zonei, nu vom părăsi niciodată destinația fiind aceleași persoane care am fost atunci când am sosit.

De exemplu, personajul din textul 2 călătorește regulat la Constantinopol și la Atena, iar vizitarea unor locuri îi trezește noi și noi emoții. Pe treptele Parthenonului din Atena, Delavrancea reflectează la marile opere ale Antichității, iar sufletul său vibrează în fața unui astfel de edificiu: „Nu-și stăpânea lacrimile de emoție în fața mândrelor coloane de marmură, înălțate pe orizontul marin, zvelte și robuste.”.

De altfel, ori de câte ori timpul îi permite, Delavrancea se întoarce în aceleași locuri din Constantinopol, vorbind cu mult entuziasm despre ele. La restaurant comandă mereu același preparat – un pește cu carnea rumenie -, devenind cunoscut de personalul localului și căpătându-și numele de „domnul Barbun”.

9. Asociază fragmentul din Toate pânzele sus! de Radu Tudoran cu un alt text literar studiat la clasă sau citit ca lectură suplimentară, prezentând, în 50-100 de cuvinte, o valoare morală/culturală comună, prin referire la câte o secvenţă relevantă din fiecare text.

În textul 1 putem identifica mai multe valori culturale sau morale, dar cel mai bine puse în evidență mi se par bunătatea și legătura dintre om și animalul credincios. Pe a doua o vom aborda în rezolvarea noastră. Am avut de ales dintr-o listă generoasă de texte în care este ilustrată comuniunea om-animal: Zair de Cezar Petrescu, El Zorab de George Coșbuc, Toma Alimoș, baladă populară, Miorița, baladă populară, Fram, ursul polar de Cezar Petrescu, Dumbrava minunată de Mihail Sadoveanu și Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă. Am ales ultimul text.

Sugestie de răspuns:

Fragmentul din „Toate pânzele sus!” de Radu Tudoran mă trimite cu gândul la un alt text în care este evidențiată puternica legătură dintre om și animal. Este vorba despre basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă.

De-a lungul timpului, omul și-a găsit în animalul credincios un prieten de nădejde. Acest sentiment profund, care unește două sau mai multe suflete, este o temă preferată de mulți scriitori. De altfel, cele mai frumoase povești ale copilăriei sunt cele care ne vorbesc despre legătura om-animal. Aici se găsesc cele mai valoroase lecții despre prietenie, loialitate, încredere și sacrificiu.

În fragmentul din „Toate pânzele sus!” de Radu Tudoran, băiatul Mihu și câinele Negrilă sunt nedespărțiți. Scena de început este plină de semnificații: Băiatul stă așezat pe o stivă de lemne și cântă din fluier, iar la picioarele sale veghează Negrilă, câinele de la stână care, deși izgonit, refuzase să se dezlipească de stăpân la plecarea acestuia: „Atunci văzu că la picioarele lui stătea cuminte, cu botul pe labe, dar cu ochii vii iscodind în jur, un câine ciobănesc, cu părul negru, plin de praf şi încâlcit (…)”.

Negrilă are toate instinctele naturale ale unui câine care își protejează stăpânul. Patrupedul veghează permanent și se ridică la prima mișcare a lui Mihu. Prevăzător, se trage un pas înapoi, semn că întâlnirea cu străinul trebuie abordată cu prundență: „Câinele se ridică şi el, se trase un pas înapoi şi rămase aşa, atent. Privirea lui nu arăta nici teamă, nici prietenie. Lui Anton Lupan i se păru că vede în ea o demnitate la fel de grăitoare ca a unui om, ca a unui om care o are, bineînţeles.”

În „Povestea lui Harap-Alb”, calul năzdrăvan îl ajută pe erou în parcurgerea drumului inițiatic și în depășirea cu bine a tuturor obstacolelor. Legătura dintre Harap-Alb și calul său simbolizează perfecta armonie dintre om și animalul credincios. 

Încă de la începutul basmului, calul năzdrăvan devine sprijinul și sfătuitorul protagonistului, întărindu-i încrederea că binele va învinge. La fiecare greutate apărută în cale, animalul îi sare stăpânului în ajutor: „Stăpâne, zise atunci calul; (…) Încalecă pe mine și hai! Știu eu unde te-oi duce, și mare-i Dumnezeu, ne-a scăpa el și din aceasta!”

B.

1. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect.

Sunt despărțite corect în silabe ambele cuvinte din seria:

a) bǎ-trâni, pri-e-te-nos.

b) bǎ-trâni, prie-te-nos.

c) bătrâni, pri-e-te-nos.

d) bătrâni, prie-te-nos.

Răspunsul corect: a

2. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect. Seria care cuprinde doar cuvinte compuse este:

a) bineînțeles”, „zâmbitori”.

b) încetișor”, ciobănesc”.

c) „întotdeauna”, niciodată”.

d) tristețe”, deocamdată”.

Răspunsul corect: c

3. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect. Sensul construcției subliniate în secvența: Dintr-o săritură, câinele dispărea ca o săgeată.” este

a) agresiv.

b) ascuțit.

c) încetişor.

d) repede.

Răspunsul corect: d

4. Scrie în casetă litera corespunzătoare răspunsului corect. Există o relație de omonimie între cuvintele subliniate in secvențele din seria:

a) cam slab şi năpădit de ciulini”: cu trup subţire şi lung”.

b) „lar vântul îi purtă îndoiala„; Ambii au încălcat învoiala.”

c) „să nu-ţi pară rău că ai venit până aici”; Rochia i-a venit bine.

d) se simțea fericit pe mare„: „o curte mare în spatele casei”.

Răspunsul corect: d

5. Selectează, din fragmentul următor, trei verbe aflate la moduri diferite, pe care le vei preciza: „Ar fi vrut să-l întrebe mai multe, dar socoti că băiatului, ca şi câinelui, trebuie să le fie foame, deci lăsă vorbele pentru mai târziu şi deocamdată îi încredinţă pe amândoi lui leremia”.

Verbul selectat                                                       Modul verbului selectat

Ar fi vrut                                                                   Condițional-optativ

să întrebe                                                                       Conjunctiv

trebuie                                                                              Indicativ

6. Alcătuieşte un enunț asertiv, în care substantivul comun „lampă” să fie în cazul genitiv (1) şi un enunț interogativ, în care pronumele personal „el” să aibă funcţia sintactică de complement prepozițional (2).

(1) Flacăra lămpii se stinse ușor. (a cui flacără?)

(2) La el se referise doamna dirigintă? (la cine se referise?)

7. Transcrie propozițiile din fraza următoare, precizând felul acestora: „Mânca zilnic acel peşte cu carnea rumenie şi miros puternic iodat, care trăiește mai ales în Bosfor.”

Predicatele sunt: mânca, trăiește

Elementul de relație: care (pronume relativ)

Propozițiile sunt:

P1: „Mânca zilnic acel peşte cu carnea rumenie şi miros puternic iodat” – propoziție principală

P2: „care trăiește mai ales în Bosfor.” – propoziție subordonată atributivă

8. Completează enunțul următor, reprezentând mesajul unui ghid în timp ce prezintă un oraș, cu formele corecte ale cuvintelor indicate între paranteze.

– Băiete, (a vrea, condiţional-optativ, prezent, persoana I, singular) acum (a fi, conjunctiv, prezent, persoana a II-a, singular) atent, fiindcă de la capătul (strada, singular, genitiv) vei putea vedea acele clădiri de (care, genitiv) arhitectură suntem (mândru, plural, masculin).

Rezolvare:

– Băiete, aș vrea acum să fii atent, fiindcă de la capătul străzii vei putea vedea acele clădiri de a căror arhitectură suntem mândri.

SUBIECTUL AL II-LEA (20 de puncte)

Imaginează-ți că tocmai te-ai întors din vacanță. Scrie un text narativ, de minimum 150 de cuvinte, în care să prezinți cea mai frumoasă întâmplare din vacanță, incluzând o secvență descriptivă, de minimum 30 de cuvinte, și o secvență dialogată, de minimum patru replici.

Punctajul pentru compunere se acordă astfel:

⚫ conținutul compunerii – 12 puncte

⚫ redactarea compunerii – 8 puncte (marcarea corectă a paragrafelor-1 punct; coerenţa textului- 1 punct; proprietatea termenilor folosiți 1 punct; corectitudinea gramaticală – 1 punct; claritatea exprimării ideilor 1 punct; ortografia – 1 punct; respectarea normelor de punctuație – 1 punct; lizibilitatea – 1 punct). Notă! Compunerea nu va fi precedată de titlu sau de motto. Punctajul pentru redactare se acordă doar în cazul în care compunerea are minimum 150 de cuvinte şi dezvoltă subiectul propus.


Septembrie – luna frunzelor căzătoare, a reîntâlnirii cu profesorii și colegii, a amintirilor și a nostalgiei; a regretelor că vacanța nu a durat mai mult, pentru că aceasta chiar a fost una specială. Să vă spun de ce o voi păstra mereu în suflet.

Într-o dimineață, pe la jumătatea lui iunie, ai mei m-au trezit mai devreme decât eram eu obișnuit. Țin minte că, în lumina crudă a dimineții, mă uitam la ei ca un supus care îi cere regelui îndurare.

 – Mihai, te-am fi lăsat să dormi, dar s-a întâmplat ceva, iar noi trebuie să plecăm pentru câteva zile. Până ne vom întoarce, tu vei merge la bunici.

 – Stați puțin, mă lăsați singur? Unde plecați? S-a întâmplat ceva grav? am întrebat eu nedumerit.

–  Nu, nu ceva grav, dar în mod sigur ceva ce nu suportă amânare. Unchiul Paul a rămas fără acte în Turcia și nu se poate întoarce de acolo până nu îl recunoaște cineva la consulat.

Și nu îl poate ajuta nimeni în afară de voi? Are atâția colegi și prieteni… am replicat eu.

Dragul meu Mihai, a spus tata, așezându-se lângă mine pe pat și punându-și mâna pe umărul meu. Când vei crește vei înțelege că adevărații prieteni se cunosc la greu și că, din păcate, în momentele cruciale ale vieții, rămâi singur… Vom merge să-l ajutăm, nu e timp de stat.

Așa a început vacanța mea dintre a șaptea și a opta: în loc de festival în centrul vechi, plictiseală la țară; în loc de ieșiri cu prietenii, plimbări solitare prin satul din creierii munților; în loc de socializare pe internet, privit cât e ziua de lungă pe geamul din odaia bunicilor, care dă spre codrul nemărginit. Sau, cel puțin, așa credeam eu, fiindcă după primele trei zile la țară mi-am zis că nu vreau să mă mai întorc în oraș decât la toamnă.

Într-o zi mă plimbam pe cărarea care duce la pădure. Nu îndrăznisem niciodată să mă afund în codru, deși în fiecare zi aș fi vrut să simt boarea ușoară ce trecea prin crengi, să bat cărările și să stau la umbra unui arbore secular. Ajunsesem într-o poiană, iar în jurul meu, copacii se bucurau de mângâierea soarelui. De sub coroana ocrotitoare a unui stejar urmăream jocul minunat al fluturilor cu aripi catifelate și multicolore, în momentul în care l-am văzut pe Luca. Era un băiat cam de seama mea, care locuia acolo, în acel sat îndepărtat despre care mulți nici nu știu că există. Nu era îmbrăcat precum băieții pe care îi știu eu de la bloc, dar asta nu m-a făcut să-l privesc altfel. Nu judeci oamenii după haine, fiindcă, așa cum spune tata, „hainele îl fac pe om doar până la gât”.

– Vrei să mergi? m-a întrebat el arătând spre pădure, ca și când înțelesese că nu am curaj.

– Da, i-am răspuns eu, de parcă ne-am fi cunoscut de o veșnicie.

Ziua aceea a fost nespus de frumoasă. Ne-am împrietenit pe loc, ne-am confesat unul altuia și ne-am făcut planuri pentru zilele ce aveau să urmeze. Împreună am cutreierat codri și munți, am stat întinși pe iarba proaspătă și am ascultat ore în șir țârâitul greierilor și freamătul frunzelor. Ne-am jucat „Nouă cărămizi”, „Baba oarba” și „Căprița”, jocuri pe care la oraș le-am considera, astăzi, prostești. Am privit cerul înstelat și am atins aștrii cu mâna. Zile în șir ne-am cufundat în liniște, în aer tare de munte, în joacă și în voie bună.

Iar când vacanța s-a încheiat, iar ai mei au venit să mă ia acasă, am plâns împreună cu Luca și ne-am promis că nu vom uita niciodată cea mai frumoasă vacanță din viața noastră. Pentru că, dincolo de faptul că am venit acasă mai bronzat, puțin mai înalt și plesnind de sănătate, vindecat de internet și de statul degeaba cât e ziua de lungă, mi-am făcut un prieten pe viață și cred că am început să înțeleg ce înseamnă cuvintele tatei!

Cosmin Șontică

Spune-mi despre ce crezi că ar mai trebui să scriu aici! 0725.225.335 | [email protected]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.