Imaginează-ți că tocmai te-ai întors din vacanță. Scrie un text narativ, de minimum 150 de cuvinte, în care să prezinți cea mai frumoasă întâmplare din vacanță, incluzând o secvență descriptivă, de minimum 30 de cuvinte, și o secvență dialogată, de minimum patru replici
SUBIECTUL AL II-LEA (20 de puncte)
Imaginează-ți că tocmai te-ai întors din vacanță. Scrie un text narativ, de minimum 150 de cuvinte, în care să prezinți cea mai frumoasă întâmplare din vacanță, incluzând o secvență descriptivă, de minimum 30 de cuvinte, și o secvență dialogată, de minimum patru replici.
Punctajul pentru compunere se acordă astfel:
⚫ conținutul compunerii – 12 puncte
⚫ redactarea compunerii – 8 puncte (marcarea corectă a paragrafelor-1 punct; coerenţa textului- 1 punct; proprietatea termenilor folosiți 1 punct; corectitudinea gramaticală – 1 punct; claritatea exprimării ideilor 1 punct; ortografia – 1 punct; respectarea normelor de punctuație – 1 punct; lizibilitatea – 1 punct). Notă! Compunerea nu va fi precedată de titlu sau de motto. Punctajul pentru redactare se acordă doar în cazul în care compunerea are minimum 150 de cuvinte şi dezvoltă subiectul propus.
Septembrie – luna frunzelor căzătoare, a reîntâlnirii cu profesorii și colegii, a amintirilor și a nostalgiei; a regretelor că vacanța nu a durat mai mult, pentru că aceasta chiar a fost una specială. Să vă spun de ce o voi păstra mereu în suflet.
Într-o dimineață, pe la jumătatea lui iunie, ai mei m-au trezit mai devreme decât eram eu obișnuit. Țin minte că, în lumina crudă a dimineții, mă uitam la ei ca un supus care îi cere regelui îndurare.
– Mihai, te-am fi lăsat să dormi, dar s-a întâmplat ceva, iar noi trebuie să plecăm pentru câteva zile. Până ne vom întoarce, tu vei merge la bunici.
– Stați puțin, mă lăsați singur? Unde plecați? S-a întâmplat ceva grav? am întrebat eu nedumerit.
– Nu, nu ceva grav, dar în mod sigur ceva ce nu suportă amânare. Unchiul Paul a rămas fără acte în Turcia și nu se poate întoarce de acolo până nu îl recunoaște cineva la consulat.
– Și nu îl poate ajuta nimeni în afară de voi? Are atâția colegi și prieteni… am replicat eu.
–Dragul meu Mihai, a spus tata, așezându-se lângă mine pe pat și punându-și mâna pe umărul meu. Când vei crește vei înțelege că adevărații prieteni se cunosc la greu și că, din păcate, în momentele cruciale ale vieții, rămâi singur… Vom merge să-l ajutăm, nu e timp de stat.
Așa a început vacanța mea dintre a șaptea și a opta: în loc de festival în centrul vechi, plictiseală la țară; în loc de ieșiri cu prietenii, plimbări solitare prin satul din creierii munților; în loc de socializare pe internet, privit cât e ziua de lungă pe geamul din odaia bunicilor, care dă spre codrul nemărginit. Sau, cel puțin, așa credeam eu, fiindcă după primele trei zile la țară mi-am zis că nu vreau să mă mai întorc în oraș decât la toamnă.
Într-o zi mă plimbam pe cărarea care duce la pădure. Nu îndrăznisem niciodată să mă afund în codru, deși în fiecare zi aș fi vrut să simt boarea ușoară ce trecea prin crengi, să bat cărările și să stau la umbra unui arbore secular. Ajunsesem într-o poiană, iar în jurul meu, copacii se bucurau de mângâierea soarelui. De sub coroana ocrotitoare a unui stejar urmăream jocul minunat al fluturilor cu aripi catifelate și multicolore, în momentul în care l-am văzut pe Luca. Era un băiat cam de seama mea, care locuia acolo, în acel sat îndepărtat despre care mulți nici nu știu că există. Nu era îmbrăcat precum băieții pe care îi știu eu de la bloc, dar asta nu m-a făcut să-l privesc altfel. Nu judeci oamenii după haine, fiindcă, așa cum spune tata, „hainele îl fac pe om doar până la gât”.
– Vrei să mergi? m-a întrebat el arătând spre pădure, ca și când înțelesese că nu am curaj.
– Da, i-am răspuns eu, de parcă ne-am fi cunoscut de o veșnicie.
Ziua aceea a fost nespus de frumoasă. Ne-am împrietenit pe loc, ne-am confesat unul altuia și ne-am făcut planuri pentru zilele ce aveau să urmeze. Împreună am cutreierat codri și munți, am stat întinși pe iarba proaspătă și am ascultat ore în șir țârâitul greierilor și freamătul frunzelor. Ne-am jucat „Nouă cărămizi”, „Baba oarba” și „Căprița”, jocuri pe care la oraș le-am considera, astăzi, prostești. Am privit cerul înstelat și am atins aștrii cu mâna. Zile în șir ne-am cufundat în liniște, în aer tare de munte, în joacă și în voie bună.
Iar când vacanța s-a încheiat, iar ai mei au venit să mă ia acasă, am plâns împreună cu Luca și ne-am promis că nu vom uita niciodată cea mai frumoasă vacanță din viața noastră. Pentru că, dincolo de faptul că am venit acasă mai bronzat, puțin mai înalt și plesnind de sănătate, vindecat de internet și de statul degeaba cât e ziua de lungă, mi-am făcut un prieten pe viață și cred că am început să înțeleg ce înseamnă cuvintele tatei!
