Dragi copii,
De cele mai multe ori, la școală ni se cere să identificăm diftongii din cuvinte care nu ne pun probleme la despărțirea în silabe: poar-tă; hai-nă; stea-ua. În astfel de situații nu e greu să vezi diftongul. Se poate întâmpla însă ca exercițiul să nu fie atât de „blând” cu noi și să ne propună cuvinte și structuri problematice, de tipul:
„mi–a (zis)”, unde semivocala „i” și vocala „a” formează un diftong, întrucât se află în aceeași silabă, grupul nefiind afectat de cratimă.
Și cuvintele care conțin grupurile „ce”, „ci„, „ge”, „gi”, „che”, „chi”, „ghe” și „ghi” ne pot pune în dificultate, întrucât, uneori, „e” și „i” au valoare fonetică zero, ajutând la rostirea sunetelor č , ĝ, k’ și g’. Despre acest subiect am scris aici.
Mari dificultăți în identificarea diftongului apar însă în cazul cuvintelor terminate în doi sau trei „i”. Cuvinte precum „copii”, „albaștrii (ochi)”, „(eu) citii” ne pun în fața unor alegeri dificile.
În continuare, vom încerca să lămurim „misterul” celor doi „i” și să oferim o regulă simplă, salvatoare în astfel de situații.
Să luăm cuvântul „copil”, pe care îl vom despărți în silabe:
co-pil
Observăm că ultima silabă conține sunetul „i”, care este vocală și care poartă accent.
Acum vom trece substantivul „copil” la plural:
co-pii
Ce observăm? Primul „i” a rămas vocală, pentru că era și în forma de singular, iar cel de-al doilea „i” care a apărut (desinența de plural) este semivocală. Așadar, în cuvântul „copii” avem diftongul „ii”.
Pentru a întări regula, vom mai lua un cuvânt:
pus-tiu
Și în acest caz observăm că ultima silabă îl conține pe i”, care este accentuat.
Forma de plural va arăta astfel:
pus-tii
La fel ca în cazul cuvântului „copii”, în „pustii” avem diftongul „ii”, întrucât primul „i” este vocala accentuată pe care o găsim și în forma de singular a cuvântului (poate fi substantiv sau adjectiv).
Alt exemplu:
pri-e-te-ni-e („i” accentual în penultima silabă)
pri-e-te-nii (diftongul „ii”)
Buuun! Dar regula ca „i” accentuat să fie în ultima sau penultima silabă a cuvântului nu se limitează doar la substantive și adjective, ci și la verbe. Priviți aici:
a citi (verb) se desparte în silabe: ci-ti (unde ultimul „i” este vocală și poartă și accent).
Așadar, dacă voi conjuga acest verb la perfect simplu, persoana I, voi obține forma:
eu citii, unde „ii” este diftong.
De reținut: Dacă un cuvânt la plural se termină cu vocala „i”, atunci acel cuvânt la plural articulat va avea la final diftong:
mem-bri – mem – brii
La fel și în :
co-dri – codrii
mai-ștri – maiștrii
DAR: Dacă „i” final este devocalizat, atunci cuvântul la plural nu va avea diftong:
pri-e-teni – „prietenii mei” – transcris fonetic „prieteni”
Cum aflăm mai ușor dacă un „i” aflat la sfârșit de cuvânt este mut/devocalizat? Verificăm dacă în silabă cu el se află o vocală:
pomi – se află vocala „o”, prin urmare, „i” este devocalizat.
La fel și în: roți, duzi, poli, oricât ș.a.
Potrivit DOOM 3, nu avem diftong în cuvintele de tipul „membrii”, „codrii”, „socrii”, „tigrii”, „arbitrii” (grupuri „muta cum liquida”, adică grupuri în care consoanele „l” sau ”r” sunt precedate de unul dintre consoanele b, c, d, g, t sau r.). La fel și în substantive de tipul „unchi” sau adjective de tipul „propriu”, ale căror forme de plural nearticulat și articulat se transcriu fonetic la fel, cu un singur „i” final, plenison (vocală):
membri – membrii – [m e m b r i]
codri – codrii – [k o d r i]
unchi – unchii – [unk’i]
Atenție!
În cuvintele cu trei „i” la final nu avem diftong, ci hiat:
copil – copii – copiii
- co-pi-ii, care se transcrie fonetic [ko-pi–i]
Ați prins ideea?
Acum aștept de la voi rezolvarea următorului exercițiu:
Arătați de câte ori apare sunetul „i” la sfârșitul următoarelor cuvinte:
-
copiii
-
(eu) venii
-
socrii
-
liliachii
-
bunii (mei prieteni)
Dacă aveți întrebări sau sugestii, nu ezitați să mi le lăsați în comentarii.
