„Portretul lui Dorian Gray” de Oscar Wilde

„Portretul lui Dorian Gray” este un roman publicat de scriitorul irlandez Oscar Wilde pentru prima dată în anul 1890. Scris în plin fin de siècle, romanul este o analiză subtilă a societății victoriene târzii, dublată de o afirmare a principiilor estetismului.

Considerat de societatea puritană a vremii o jignire adusă bunelor moravuri, romanul este retras la scurt timp, iar autorul expurgă din el cinci sute de cuvinte care ofensau „gustul public”. Repare în 1891, atunci când Wilde îi adaugă o prefață și mai provocatoare, în care anticipează criticile ce i-ar putea fi aduse cărții.

Totodată, prefața ține loc de crez artistic, justificând încadrarea operei în curentul literar în care se regăsește, și anume estetismul: „Artistul este creatorul de frumos. Țelul artei constă în a evidenția arta și a-l eclipsa pe artist”.

„Portretul lui Dorian Gray” explorează teme diverse și profunde: vanitatea, corupția morală, păcatul, frumusețea ca unică justificare pentru încălcarea normelor morale, dezumanizarea, dublul standard, arta ca formă de captare și exprimare a personalității umane.

Romanul wildian urmărește povestea lui Dorian Gray, un tânăr frumos și bogat din înalta societate londoneză, care, subjugat de propria-i frumusețe, face pactul faustic: el își vinde sufletul în schimbul frumuseții și al tinereții veșnice, după care, sub influența mentorului său, Lord Henry Wotton, se dedică tuturor plăcerilor interzise. În tot acest timp, el păstrează aparențele unei vieți respectabile, iar înfățișarea îi rămâne intactă, căci nu el, ci portretul îmbătrânește în locul său.

Se poate spune că acțiunea romanului gravitează în jurul a trei personaje interdependente, care se constituie în tot atâtea avataruri ale autorului. De altfel, însuși Oscar Wilde ar fi mărturisit: „Portretul lui Dorian Gray reflectă mult din mine însumi: Basil Hallward este ceea ce cred eu că sunt, lordul Henry- ceea ce crede lumea că sunt, iar Dorian – ceea ce aș vrea să fiu – în alte vremuri, poate.”.

Rezumat:

Acțiunea începe cu prezentarea atelierului în care pictorul Basil Hallward realizează portretul unui tânăr de o frumusețe angelică. Prezent în încăpere, Lord Henry Wotton, un dandy influent al cluburilor londoneze, este fermecat de tablou, iar astfel află că figura îi aparține lui Dorian Gray, un tânăr bogat, din înalta societate.

În aceeași zi, Dorian sosește la atelier pentru a-i poza prietenului său, Basil, moment în care îl cunoaște pe Lord Henry Wotton. Cel din urmă exercită o fascinație aparte asupra tânărului Gray, care se arată interesat de tot ceea ce afirmă lordul.

În momentul în care își zărește portretul finalizat, Dorian devine brusc conștient de propria-i frumusețe, pe care ar dori să o păstreze veșnic. Îndrăgostit de sine însuși, după cum, odinioară, Narcis își căzuse sieși drag în oglinda izvorului, Dorian Gray face un așa-zis pact cu diavolul: va păstra pentru sine frumusețea din tablou, în timp ce opera de artă va suferi toate efectele trecerii timpului.

Henry și Dorian petrec tot mai mult timp împreună, iar lordul îl încurajează pe tânăr să adopte un stil de viață hedonist, bazat exclusiv pe căutarea plăcerilor: „Simțurile sunt cele care tămăduiesc cel mai bine sufletul, așa cum sufletul este cel care tămăduiește simțurile.” (Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray, Ed. Humanitas Fiction, București, 2022, p. 51)

În curând, Dorian Gray se va îndrăgosti de tânăra Sibyl Vane, o actriță pe care o cunoaște superficial, dar pe care este convins că o iubește cu adevărat. El asistă la toate spectacolele fetei și o consideră un geniu al artei dramatice, datorită abilității sale de a interpreta diferite roluri.

Cei doi se logodesc, spre dezaprobarea prietenilor lui Dorian, care nu o consideră o alegere potrivită. În tot acest timp, familia fetei nici măcar nu cunoaște numele logodnicului, care se mulțumește să îl numească „Făt-Frumos”.

Convins că Sybil este o mare stea, Dorian îi invită pe Harry și pe Basil la o reprezentație. Paradoxal însă, prestația din acea seară a fetei este sub așteptări, determinându-l pe Dorian să îi spună adio într-un mod brutal. Curând va afla că fata nu a suportat despărțirea, punându-și capăt zilelor.

Treptat, Dorian Gray va deveni pentru high-life-ul londonez ceea ce era Adonis pentru antichitatea greacă. Puțini sunt cei vor rezista frumuseții sale, în timp ce el se va afunda într-un stil de viață decadent, experimentând plăceri și ignorând normele morale, în virtutea frumuseții sale nepieritoare. Anii trec, dar el rămâne neatins de vreme, însă constată că portretul său poartă amprentele păcatului, devenind tot mai înfiorător și mai distorsionat.

„Păcatele frumoase sunt privilegiul celor bogați”, spune Lord Henrry, care se face în mare măsură responsabil de ceea ce devine Dorian.

Curând, influența negativă a lui tânărului va duce la sfârșitul tragic al unor personaje, iar tot ceea ce va atinge el va fi damnat, într-o formă sau alta.

Un punct de inflexiune în acțiunea romanului îl va reprezenta uciderea lui Basil Hallward, prietenului și autorul celebrului său portret.

Într-o seară rece de noiembrie, în ajunul zilei în care Dorian urma să împlinească 38 de ani, Basil îl vizitează acasă, după o vreme în care cei doi nu își mai vorbiseră. Din prietenie, pictorul încearcă să îl readucă pe Gray pe drumul drept, vorbindu-i cu regret despre reputația îndoielnică pe care și-a creat-o din cauza faptelor sale reprobabile. Mai mult decât atât, văzând portretul, care poartă acum urmările fiecărei fapte condamnabile făcute de Dorian, Basil Hallward înțelege că tot ceea ce se spune despre acesta este adevărat. Va plăti însă cu viața cutezanța de a-i fi cerut lui Gray să își îndrepte greșelile.

Dorian îl ucide cu un cuțit, după care îi cere ajutorul unui vechi prieten, Alan Campbell, pentru a scăpa de cadavru.

Odată înfăptuit omorul, Dorian va porni pe un drum fără întoarcere, căci a vărsat sânge nevinovat. În zadar va încerca să revină la un curs onorabil al vieții, ascunzând urmele abominabilei sale fapte. Pe negândite, dintr-un bărbat stăpân pe sine și conștient de propria forță, Dorian va ajunge să zacă închis în camera lui, iar „fiecare fibră din trup” îi vibrează de panică.

Wilde explorează acum mecanismele încordării psihice, tenebrele sufletului omenesc cuprins de o groază vecină cu nebunia. Acum, naratorul așază sub reflectorul investigației subteranele sufletului lui Dorian Gray, care continuă să trăiască într-o continuă panică.

Scrierea capătă accente naturaliste: tipul rece și calculat devine reflexiv și labil în sentimente, iar teama ajunge să îi guverneze întreaga ființă. La un moment dat, Dorian vede un grădinar și este convins că îl urmărește, făcându-l să afirme că „numai pe un iaht ești în siguranță.”. La fel ca nenea Stavarache din nuvela lui Caragiale, Dorian Gray e bântuit de o umbră.

Vom afla însă că nu doar conștiința îi dă târcoale acestui personaj complex, ci și James Vane, fratele lui Sybil. Întors de pe mare, bărbatul vrea acum să răzbune sângele nevinovat vărsat acum optsprezece ani. James este la un pas să îl ucidă pe Dorian, într-o noapte petrecută la docuri, dar sfârșește împușcat din greșeală la o partidă de vânătoare, așa cum pare a sfârși tot ce atinge protagonistul.

Cu trei morți pe „nota de plată”, Gray continuă să poarte o luptă cu sine însuși. De multe ori, momentele importante ale vieții – o moarte, o despărțire – se pierd în detalii triviale, așa că bărbatul nu are timp să se gândească prea mult la cei pe care i-a pierdut. De fapt, pe Dorian îl macină mai degrabă conștientizarea propriei decăderi morale și faptul că, în ciuda frumuseții care încă nu l-a părăsit, există ceva care îi va arăta permanent ceea ce este: un ins declasat.

Prin urmare, Dorian trebuie să se întoarcă în punctul din care a început, adică în fața portretului misterios. Romanul are structură circulară: personajul născut acum 18 ani pe un șevalet, dintr-un penel ilustru și un gând egoist, moare tot în fața unei picturi. Din dorința de a se elibera de blestem, Dorian hotărăște să distrugă portretul cu același cuțit cu care l-a ucis pe Basil.

După un țipăt, servitorii găsesc în camera de la etaj portretul tânăr al lui Dorian Gray, așa cum a fost el pictat în urmă cu mult timp. Alături, pe podea, descoperă corpul fără viață al unui bătrân imposibil de identificat, cu o rană de cuțit la inimă.

Vraja a fost ruptă: Dorian a murit, iar portretul s-a eliberat de blestem, redevenind opera superbă pe care a pictat-o cândva Basil Hallward.

Concluzii:

Explorând teme precum natura umană, trecerea ireversibilă a timpului, moravurile societății și influența acesteia asupra individului, „Potretul lui Dorian Gray” rămâne o operă remarcabilă, un punct de inflexiune în literatura lumii.

„Tragedia bătrâneții nu constă în aceea că ești bătrân, ci în aceea că ești tânăr.” spune, la un moment dat, lordul Henry Wotton. Corpul îmbătrânește, dar spiritul nu, iar „fugit irreparabile tempus” nu se aplică decât în cazul materiei. Conștient că fiecare zi va smulge ceva din frumusețea-i ravisantă, Dorian acceptă să își vândă sufletul. Va sfârși dezolat, repetând cumva lecția Francescăi da Rimini și a lui Paolo Malatesta: „Nessun maggior dolore / che ricordarsi del tempo felice / nella miseria; („Nu există durere mai mare decât să îți aduci aminte de timpurile fericite în timp ce trăiești în mizerie.” – Dante Alighieri, Divina Commedia, I, 121-123).

„A fi bun înseamnă a fi în deplină armonie cu tine însuți” este o altă lecție pe care o dobândim din carte, spre folosul nostru sufletesc. Prin urmare, „cei care descoperă sensuri urâre în lucrurile frumoase sunt corupți (…), iar cei care descoperă sensuri frumoase în lucrurile frumoase sunt cultivați”.

„Unicul farmec al trecutului stă tocmai în faptul că a trecut.”, mai spune cinicul – sau poate realistul? – lord Henry Wotton, prilejuindu-ne astfel tuturor un moment de bilanț.

Avem ceva să ne reproșăm sau… trecutul e mort și îngropat pe vecie?