„Războiul care mi-a salvat viața” – rezumat

Războiul care mi-a salvat viața este o carte apărută în anul 2015, care a devenit rapid una dintre cele mai cunoscute și apreciate lucrări ale autoarei americane Kimberly Brubaker Bradley. Laureat cu Newbery Honor şi câștigător al premiilor Schneider Family Book, Josette Frank şi Odyssey, romanul spune povestea unei fetițe de zece ani, pe nume Ada, care locuiește în Londra împreună cu fratele ei în vârstă de șase ani și cu mama lor.

Acțiunea începe în vara anului 1939, pe fondul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. Curând însă, cititorul își va da seama că în carte au loc două răzoaie: cel de pe câmpul de luptă, dintre marile puteri, și cel pe care Ada îl duce împotriva mamei ei abuzive.

Primele două pagini sunt suficiente pentru ca cititorul să își formeze o imagine a relației dintre mamă și fiică. Născută cu un defect la picior, Ada este umilită și pedepsită constant de cea care ar fi trebuit să-i fie protector. O banală privire pe fereastră se soldează cu o palmă zdravănă din partea mamei, astfel încât copila se lovește cu capul de mobilă și vede stele verzi. Răspunsurile nu sunt nici ele mai blânde: la întrebarea de ce fratele ei are voie să iasă afară i se răspunde cu o altă „palmă”: El nu-i olog ca tine!

În timp ce copiii de vârsta ei se joacă pe stradă, Ada este ținută captivă în apartamentul insalubru, cu o singură cameră, situat la etajul trei al blocului în care funcționează și cârciuma – locul de muncă al mamei. Copila poate vedea lumea doar de la fereastră, în timp ce oamenii sunt convinși că fata este o inadaptată. În aceste condiții, nu este de mirare că Ada nu cunoaște obiecte uzuale precum o carte, o față de masă, un cearșaf sau un ac de cusut.

Motivul conflictului apare încă de la începutul cărții: Ada mărturisește că duce un „mic război” cu fratele său în vârstă de șase ani, Jamie, copilul cu „ochi de înger și suflet de drăcușor”. Tot ea este însă cea care are grijă de el atunci când mama îl neglijează, asta în ciuda faptului că el este perfect sănătos și poate zburda în voie pe stradă, lăsându-și sora singură în apartamentul „ca o închisoare”.

După cum însăși Ada mărturisește în primele pagini, vara lui 1939 este definitorie pentru viitorul ei, căci atunci învață să lupte și să își ia viața în propriile mâini. Curajul de a încerca să meargă o costă o noapte de „detenție” în dulapul de sub chiuvetă, unde mama ei o încuie constant pentru a-i da o lecție. Groaza trăită în acest spațiu îngust, plin de gândaci, o face pe fată să se refugieze în capul ei și, astfel, să facă față unor orori greu de imaginat.

În mod paradoxal, salvarea Adei vine în momentul în care guvernul britanic decide să evacueze copiii din orașe, de teama bombardamentelor iminente ale naziștilor. Curând, fata va ticlui un plan de scăpare din mâinile crude ale mamei și, împreună cu fratele ei, va reuși să fugă departe de apartamentul groazei.

Într-o dimineață, cei doi frați își iau inima în dinți și fug de acasă. Ajunși la școală, unde găsesc o mulțime de copii pregătiți să fie evacuați din calea bombelor, Ada și Jamie se amestecă ușor printre aceștia. După o călătorie istovitoare cu trenul, cei doi frați ajung într-o localitate rurală din regiunea Kent. Aici, copiii evacuați sunt plasați în familii adoptive, cel puțin până la calmarea situației. Încă o dată, destinul Adei pare a fi similar cu cel al unui erou de basm, nevoit să îndure umilințe și probe dificile înainte de a ieși triumfător. Duși într-o sală mare și așezați „ca peștii pe tarabă”, copiii încep să fie adoptați de localnici, însă pe Ada și pe Jamie pare că nu îi vrea nimeni.

În cele din urmă, „femeia cu chip de oțel” care se ocupa de plasamentul copiilor evacuați îi duce pe cei doi frați la casa domnișoarei Susan Smith, o localnică despre care vom afla că are tot atâta nevoie de ajutor precum Ada și Jamie.

Războiul care mi-a salvat viața este o carte despre perseverență, sacrificiu, toleranță și acceptare, dar și una a contrastelor. De pildă, dacă la început cunoaștem o Lady Thorton neînduplecată, care pare a aminti mai degrabă de directoarea Trunchbull din Matilda, la final vom realiza că lucrurile stau cu totul altfel. Aceeași transformare în ochii cititorului o va suferi și posaca domnișoară Smith, care nu este pregătită și care nici nu vrea să aibă grijă de doi copii evacuați.

Primele zile în casa noii gazde vor fi mult mai liniștite decât ceea ce trăiau cei doi frați acasă, desi nu se poate spune că apatica Susan este fericită să aibă oaspeți. Rămasă singură după decesul colocatarei Becky, Susan Smith suferă teribil, iar zile în șir privește în gol posomorâtă, cu ochii umflați și roșii.

Pentru prima dată în viața lor, cei doi au parte de îngrijire, de mese regulate și de o casă confortabilă, la care nici nu îndrăzniseră să viseze. Ada și Jamie găsesc în locuința femeii o cameră primitoare, un așternut curat, o baie caldă și o masă îndestulată, lucruri care până acum le lipseau cu desăvârșire.

Treptat, Susan ajunge să îi iubească și să îi îngrijească pe cei doi ca și când ar fi copiii ei. Pe Jamie îl duce la școală, iar Adei îi bandajează piciorul și îi confecționează o gheată specială, care să o ajute la mers. Se îngrijește de sănătatea și igiena lor, iar Adei îi acordă o atenție specială: fata ajunge la medic, unde află că defectul la picior putea fi corectat în copilărie, dacă mama s-ar fi îngrijit de asta.

Copila mai află că poate fi operată și acum, pentru ameliorarea defectului, însă numai cu acordul mamei, ceea ce o determină pe domnișoara Susan să îi scrie acesteia constant. Nicio scrisoare a ei nu primește răspuns, ba mai mult, un plic se întoarce la Susan cu mențiunea: „Destinatarul nu mai locuiește la această adresă”. În aceste condiții, Ada nu poate decât să se resemneze și să continue să meargă, în ciuda durerilor și a prejudecăților oamenilor.

Cu fiecare zi petrecută împreună, Ada și Jamie încep să prindă drag de Susan, iar atașamentul se va dovedi reciproc. Femeia deprimată de la început, nepregătită să crească doi copii, care spunea despre sine că nu este deloc o persoană amabilă, se va dovedi, de fapt, o femeie foarte grijulie și atentă, demonstrând astfel că, uneori, mamă nu e neapărat aceea care te naște, ci aceea care te crește. Și uite-așa, în timp ce lumea întreagă se schimbă, iar mulți apropiați ajung să cunoască suferinţa şi despărţirea, Ada și Jamie descoperă ce înseamnă iubirea şi respectul în casa domnișoarei Smith.

Tema prieteniei este magistral pusă în valoare în carte. Ada leagă o prietenie sinceră cu Margaret, fiica lui Lady Thorton, și cu Fred Grimes, îngrijitorul cailor familiei, pe care îl ajută la diferite treburi. O relație aparte o are însă cu poneiul Untișor, pe care îl descoperă încă din prima zi pe proprietatea domnișoarei Susan.

Pasiunea pentru cai se aprinde în inima Adei încă din timpul călătoriei către Kent. Fugind de bombardamente, copila zărește din goana trenului o fată călărind, iar imaginea acesteia strunind calul exercită asupra sa o așa de mare fascinație, încât își promite că, într-o zi, va face și ea asta.

Filele zboară din calendar, anotimpurile se succed, iar în curând se va împlini un an de când Ada și Jamie au pe cineva în viața lor, iar domnișoara Susan Smith nu mai este singură. Ada învață să călărească și îl ajută constant la treabă pe Fred Grimes, în timp ce Jamie merge la școală, iar timpul liber și-l petrece admirând avioanele și piloții de pe aerodrom. Seara, după ce ferestrele sunt camuflate cu pânză, pentru ca inamicul să nu poată vedea nicio geană de lumină, Susan le citește celor doi din Un Robinson elvețian, până când aceștia alunecă în lumea viselor…

Între timp, Ada învață să scrie și să citească, iar acum pote coresponda cu Margaret, care este plecată perioade lungi de acasă, la școală. Ada și Maggie își fac confesiuni, împărțind bune și rele. De la Margaret, Ada află de drama prin care a trecut mama ei, Lady Thorton, care și-a pierdut doi frați în Primul Război Mondial, iar acum trăiește o altă spaimă: fiul ei cel mare, Jonathan, tocmai a renunțat la studiile la Oxford pentru a se înrola și a-și servi patria ca pilot de avion.

O carte bună are câte puțin din toate, iar Războiul care mi-a salvat viața nu face excepție. Din paginile sale, cititorul poate afla câte ceva și despre cultura altui popor: englezii mănâncă fish and chips, beau ceai în cadrul unor adevărate ceremonii, sunt ospitalieri și adoră să călărească. În filele cărții stă ascunsă și o pagină memorabilă, dar dureroasă din istoria recentă: Bătălia de la Dunkerque.

Ada participă efectiv la operațiunea de salvare, împărțind apă și ceai răniților, împreună cu Daisy, fata cârciumarului. La final, 330.000 de soldați britanici sunt salvați, la capătul unei efort comun memorabil, care îl va face pe Winston Churchill să numească operațiunea „Ora eroică a Angliei”.

Mai târziu, Ada va deveni un adevărat erou local, în momentul în care va ajuta la capturarea unui spion nazist.

Liniștea celor trei va fi tulburată de un eveniment cu totul neașteptat: mama vine să-i ia pe cei doi copii acasă, de teamă că statul ar putea-o obliga să plătească taxa de întreținere a lor în timpul evacuării. Susan se desparte cu greu de Ada și de Jamie, însă până la urmă acceptă să îi cedeze mamei lor biologice.

Reveniți în Londra, Ada și Jamie retrăiesc același coșmar, într-o locuință la fel de pauperă. Curând, copiii realizează că mama lor nu îi dorește, iar la scurt timp după plecarea ei la serviciu încep bombardamentele. Cei doi părăsesc apartamentul și se refugiază într-un adăpost, împreună cu alți orășeni fugiți din calea bombelor.

Dimineață, când totul pare pierdut, iar focurile sunt tot mai aproape, domnișoara Susan Smith apare din nou providențial. Femeia își părăsește locuința și vine în Londra, îngrijorată de ceea ce li s-ar putea întâmpla celor doi. Croindu-și drum printre dărâmături, Susan îi găsește pe Ada și Jamie, iar împreună se întorc în sat.

Spre șocul lor, găsesc locuința lui Susan prefăcută într-un morman de moloz, asta după ce fusese bombardată cât timp femeia lipsise. Orășenii sapă cu disperare pentru a încerca să-i găsească sub dărâmături, dar trăiesc o imensă bucurie în momentul în care îi văd revenind acasă în viață. Cu toții înțeleg bine că, dacă nu ar fi mers la Londra pentru a-i salva pe Ada și Jamie, Susan nu ar mai fi fost acum în viață. Ea le mulțumește celor doi pentru că, indirect, i-au salvat viața, iar Ada are ultima replica din carte: Înseamnă că acum suntem chit.

De fapt, pe tot parcursul romanului, relația dintre Ada și domnișoara Smith este un fel de simbioză: Susan o ajută pe Ada să treacă peste complexul piciorului strâmb și o învață tot ce trebuie să știe, în timp ce și ea, la rândul ei, este salvată din adânca tristețe care o cuprinsese după moartea lui Becky.

Războiul care mi-a salvat viața rămâne una dintre cărțile memorabile, care oferă lecții de viață prețioase, indiferent la ce vârstă ar fi ele citite! În carte sunt vehiculate numeroase valori general-umane (educația, cunoașterea, familia, libertatea, prietenia, credința, altruismul, spiritul de sacrificiu, perseverența, curajul ș.a.), despre care vom vorbi într-un articol viitor.

Până atunci, spor la citit!