Puterea câinelui
(Rudyard Kipling – 1865-1936)
Există suficientă amărăciune
Atât la femei, cât și la bărbați, cât să ne umplem ziua
Și, când suntem siguri de această amărăciune,
De ce ne pregătim pentru mai multă?
Frați și surori, aveți grija, când vă dați inima unui câine, s-o rupă.
Cumpără un cățeluș și banii tăi vor cumpăra o dragoste de neclintit, care nu poate minți.
O dedicare perfecta și preaslăvire, alimentate doar de ocazionale mângâieri pe cap sau pe burtică.
Cu toate acestea, nu-i corect,
Sa ți dai inima unui câine să o rupă.
Când cei 14 ani, pe care natura îi permite,
Se apropie de final, prin astm, tumori sau toane,
Și rețetă nespusa a veterinarului se îndreaptă către camere mortuare sau puști încărcate,
Atunci vei vedea ca doar pe tine te preocupa,
Dar… Ți-ai dăruit inima unui câine să o rupă.
Când corpul care trăia pentru dorințele tale e atât de nemișcat (cât de nemișcat…),
Când sufletul care răspundea fiecărei stări ale tale
Va fi plecat pentru totdeauna, oriunde va fi plecat,
Vei descoperi cât de mult iti pasa și îți vei da inima unui câine sa o rupă.
Suntem destul de triști, în mod natural
Când înmormântam argila creștină.
Dragostea noastră nu este data, ci numai împrumutata, cu dobânda pentru fiecare cent.
Deși nu e mereu la fel, eu cred ca, cu cât ii ții mai mult, cu atât suferi și ii plângi mai mult
Pentru că, datoriile, fie bune sau rele, trebuie plătite
Un împrumut pe termen lung este la fel de rău că unul pe termen scurt.
Așa că, de ce – în Rai – înainte sa ajungem acolo
Ar trebui să ne dam inima unui câine să o rupă?
The Power of the Dog
(Rudyard Kipling – 1865-1936)
There is sorrow enough in the natural way
From men and women to fill our day;
And when we are certain of sorrow in store,
Why do we always arrange for more?
Brothers and Sisters, I bid you beware
Of giving your heart to a dog to tear.
Buy a pup and your money will buy
Love unflinching that cannot lie—
Perfect passion and worship fed
By a kick in the ribs or a pat on the head.
Nevertheless it is hardly fair
To risk your heart for a dog to tear.
When the fourteen years which Nature permits
Are closing in asthma, or tumour, or fits,
And the vet’s unspoken prescription runs
To lethal chambers or loaded guns,
Then you will find—it’s your own affair—
But… you’ve given your heart to a dog to tear.
When the body that lived at your single will,
With its whimper of welcome, is stilled (how still!).
When the spirit that answered your every mood
Is gone—wherever it goes—for good,
You will discover how much you care,
And will give your heart to a dog to tear.
We’ve sorrow enough in the natural way,
When it comes to burying Christian clay.
Our loves are not given, but only lent,
At compound interest of cent per cent.
Though it is not always the case, I believe,
That the longer we’ve kept ’em, the more do we grieve:
For, when debts are payable, right or wrong,
A short-time loan is as bad as a long—
So why in—Heaven (before we are there)
Should we give our hearts to a dog to tear?
